Basarabeni în tranziție

● Iulian Ciocan, Tărîmul lui Saşa Kozak, Editura Tracus Arte, 2011.

Pînă acum, cea mai importantă contribuţie basarabeană la cultura română rămîne pop-ul (de la Doina şi Ion Aldea Teodorovici, la Zdob şi Zdub, O-Zone, Pavel Stratan sau Alexandrina), afirmam în deschiderea recenziei de acum doi ani a antologiei Noua poezie basarabeană, realizată de Dumitru Crudu, un volum colectiv care încerca să facă cunoscută aici şi poezia de dincolo de Prut, în condiţiile în care prozatorii basarabeni, harnici şi ambiţioşi, erau şi sînt destul de vizibili. Alexandru Vakulovski a publicat deja patru romane (primul, Pizdeţ, încă din 2002; ultimul, 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană, anul trecut), Ştefan Baştovoi are două ediţii la Iepurii nu mor şi pregăteşte ceva nou, Mitoş Micleuşan a debutat cu proză scurtă (Organismecanisme), apoi a scris şi romane (Tuba Mirum şi Kasa Poporului); după romanul Măcel în Georgia, Dumitru Crudu a publicat anul acesta volumul de povestiri Oameni din Chişinău, Mihai Vakulovski a publicat şi el, tot anul acesta, Student la Chişinău („primul rockman din trilogia Tovarăşi de cameră“, cum a fost prezentat), iar Iulian Ciocan revine, iată, tot cu un roman, după ce cartea sa din 2007, Înainte să moară Brejnev, a fost tradusă deja în cehă... Cu toate astea, tinerii prozatori basarabeni n-au dat, încă, lovitura în proză, şi marele roman al generaţiei lor încă este aşteptat.  

Acum cîteva săptămîni, scriind despre traducerile în engleză ale prozatorilor români, vorbeam despre celebra antologie americană Best European Fiction 2010 (îngrijită de Aleksandar Hemon, Dalkey Archive Press) care îl includea şi pe Iulian Ciocan cu un capitol chiar din acest roman; un alt fragment fiind publicat, anul acesta, şi în antologia românească Ochelarii de fum (Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi Editura Cartex). De altfel, structura acestui roman (sau, mai bine zis, lipsa unei structuri clare şi ferme, în sensul clasic) permite „dezmembrarea“ a numeroase fragmente care se pot citi separat, fără să se piardă prea multe din imaginea de ansamblu, Tărîmul lui Saşa Kozak fiind un roman modular, alcătuit din juxtapunerea mai multor povestiri ale căror personaje au prea puţine legături unele cu altele. Dacă romanul Înainte să moară Brejnev era plasat, după cum o sugerează şi titlul, în Moldova Sovietică, de data aceasta Iulian Ciocan se ocupă de tranziţia basarabeană, de haoticii ani ’90 de după dezmembrarea URSS, cînd în politica, economia şi vieţile basarabenilor există multă îngrijorare, confuzie şi sărăcie. Fiecare grup de personaje care alcătuiesc povestirile-capitole ale cărţii ilustrează, într-un fel sau altul, starea de nesiguranţă şi de singurătate ce se-ntinde de pe străzi pînă în sufletele oamenilor. Criza dintre cele două lumi, una trecută şi alta incertă, se manifestă prin nostalgia oamenilor faţă de „stabilitatea“ economică din comunism şi prin îngrijorarea şi încrîncenarea cu care privesc noua ordine, cea care aduce, printre altele, problema „românizatorilor“ şi a confruntării dintre cele două limbi, cea rusă şi cea „moldovenească“. Iulian Ciocan nu este însă interesat prea mult de aceste aspecte politice ale tranziţiei, nu creează propriu-zis un conflict pornind de la această temă, mulţumindu-se să redea fugitiv cîteva secvenţe stradale şi să consemneze părerile unor personaje. Prozatorul este preocupat mai degrabă de viaţa domestică a protagoniştilor, de traseul lor existenţial minor, de travaliul cotidian banal, de dramele şi tragediile vieţii lor comune. 

Un pensionar rusofon proaspăt văduv o invită să se mute cu el pe vecina moldoveancă, văduvă şi ea, care l-a ajutat să se descurce cu înmormîntarea soţiei, comuniune conjuncturală (nepotrivită politic şi locativ) care nu-i încîntă pe fiul şi pe nora lui. Un ziarist şi scriitor nouăzecist ratat (absolvise filologia în România, fusese premiat pentru debut, dar nu era în stare să-şi scrie romanul vieţii) locuieşte într-o garsonieră, primită de la părinţi, împreună cu soţia şi cu fiul său, iar în ziua în care-şi întîlneşte, după mai bine de douăzeci de ani, prima iubire, sub forma unei femei sexy păşind dintr-un BMW, se simte umilit şi are revelaţia vieţii mizere pe care o duce, a „halului“ în care a ajuns, a „sărbezelii“ vieţii sale. Emoţiile vieţii tuşei Frosea, al cărei soţ disponibilizat se mută la cîrciumă, sînt livrate exclusiv de telenovela Sclava Isaura; un bărbat răpeşte un copil; o moldoveancă îl stoarce de bani pe un italian bătrîn şi bogat... Dar povestea centrală aparţine personajului Saşa Kozak, un adolescent rănit în dragoste care devine un „serial fucker“ în căutare permanentă de distracţie şi sex, orice fel de sex şi cu oricine. Scrise alert şi explicit, capitolele dedicate aventurilor sexuale ale lui Saşa Kozak justifică nu doar cantitativ titlul romanului, dar şi prin drama rusofonului care (îşi) descoperă dintr-odată o nouă identitate naţională: „Lăsînd la o parte diferenţele dintre grafia latină şi cea chirilică, dintre accentul moldovenesc şi cel muntenesc, puteai constata că moldovenii şi românii vorbeau cam aceeaşi limbă. Reieşea că era şi el un fel de... român! Încerca sentimente amestecate. Pe de o parte, descoperirea uluitoare că era «un fel de român» înclina balanţa în favoarea bîcilor nesuferiţi, care urlau pe străzile oraşului «Unire, fraţi români!», îl îndepărta de identitatea ruso-sovietică spre care aspirase mereu, dar, pe de altă parte, la rigoare, era mai bine să fii un român cu maniere stilate, decît un moldovean necioplit. Altfel spus, bîcii, de care Saşa încercase cu toată fiinţa să se detaşeze, erau acum nu doar nişte submoldoveni, ci şi nişte români inferiori. Acest talmeş-balmeş, care se instaură pe neaşteptate în capul tînărului, avu ulterior drept consecinţă un fapt de-a dreptul insolit: Saşa îşi însoţi părinţii radioşi la serviciul de evidenţă a populaţiei, pentru a-şi schimba odată cu ei numele de familie. Din ziua aceea, Saşa Kozak devenise Alexandru Cazacu.“ Povestea continuă cu bişniţa pe care începe s-o facă în România (episod care se termină cu un act ratat: încurcînd trenul de Braşov cu trenul de Moscova, are un atac cerebral care îl lasă invalid) şi se sfîrşeşte cu evitarea, în ultima clipă, a căsătoriei cu o bîkovkă. Alexandru Cazacu a rămas, de fapt, tot Saşa Kozak. 

Romanul lui Iulian Ciocan are două mari probleme. Prima dintre acestea este limba. Care nu este, peste tot, română. Personajele vorbesc cu accent moldovenesc (replicile sînt transcrise fonetic) şi tot lor ar fi trebuit să le aparţină şi cuvintele ruseşti sau slangul basa, doar că acestea se regăsesc inclusiv în discursul naratorului, care abuzează de cuvinte pe care românii n-au cum să le-nţeleagă („bîci“, „nacealnic“, „cinovnic“), de expresii vechi care, fie se repetă de prea multe ori („colac peste pupăză“, „prin ciur şi dîrmon“), fie au efect de umor involuntar („în dricul nopţii“, „a bolovănit ochii“, „au legat cunoştinţă“). Mă tem că Iulian Ciocan nu urmăreşte efectul comic atunci cînd scrie o frază ca aceasta, în care un afacerist, după ce loveşte mortal cu maşina un pieton neatent şi plăteşte bani grei pentru a scăpa nepedepsit, „se aruncă în bulboanele somnului cu o dezinvoltură pruncească“. Alteori autorul nu are proprietatea termenilor („nu mai serviseră masa la restaurant de un car de ani“), dar nu prea poţi avea pretenţii de redactare cînd titlul cărţii este scris fără toate diacriticele, încă de pe copertă. A doua problemă a romanului, şi cea mai importantă, este faptul că rămîne, după toate criteriile, neterminat. Cu una-două excepţii în care personajele mor cam suspect dpdv narativ, finalul cărţii întrerupe brusc destinele multor personaje şi lasă poveştile suspendate, ca şi cum multe dintre ele ar fi fost doar nişte pretexte pentru a furniza diverse scene ale tranziţiei basarabene. Scris neglijent şi nedus pînă la capăt, Tărîmul lui Saşa Kozak are în continuare potenţial, dar nicidecum în această formă.