Înapoi la poezie

● Marin Mălaicu-Hondrari, La două zile distanţă, Editura Charmides, 2011.

„De atîtea ori începusem să scriu proză şi sfîrşisem prin a scrie poezie“, se confesează, la un moment dat, naratorul din Cartea tuturor intenţiilor, o carte de proză apărută în 2006, dar care l-a lansat pe poetul Marin Mălaicu-Hondrari abia la reeditare, doi ani mai tîrziu. Acel mic roman a stîrnit ecou în breasla poeţilor şi a deschis calea unui al doilea, Apropierea (2010), mai consistent şi mai închegat, atît stilistic, cît şi narativ, păstrînd însă intact filonul biografic, poetic şi intelectual care plăcuse atît. După cum se vede, relaţia lui Marin Mălaicu-Hondrari cu poezia şi cu proza sînt aşa cum trebuie să fie – complexe şi e greu să-l surprinzi pe scriitor într-o schemă de gen. Cu atît mai mult cu cît, deşi poeţi care se apucă de scris proză există destui şi din toate generaţiile, prozatorii care să se apuce sau care să se întoarcă, după mulţi ani, la poezie, sînt nişte excepţii. După ce a camuflat-o în proză, Marin Mălaicu-Hondrari însă se întoarce şi, ca să mă exprim preţios, îşi dă poezia pe faţă în acest volum cu poeme mai vechi şi mai noi. 

„Immigrant Song. Poemele din Córdoba“ este primul şi cel mai consistent dintre cele trei cicluri distincte, întinzîndu-se pe mai bine de jumătate din carte, şi pare o abordare mai interiorizată a Cărţii tuturor intenţiilor. Decorurile, preocupările, personajele şi chiar temele se suprapun, versuri sau fraze ar putea imigra dintr-un poem într-un fragment de roman şi invers, trecînd dintr-o carte în alta ca între două volume comunicante. Necesitatea, iluziile şi calea scrisului, tema înstrăinării şi a singurătăţii, tentaţia sinuciderii, angoasele ce compun „vieţuirea la limită“ şi-au făcut loc în ambele cărţi născute una din coasta celeilalte. Cum o arată şi titlul cărţii, şi al ciclului care deschide şi defineşte volumul, poemele dezvoltă, uneori explicit, alteori doar prin sugestii, tema depărtării, în diverse forme, stadii şi, mai ales, percepţii. Există aproape în fiecare poem imagini şi metafore puternice deopotrivă ale îndepărtării şi ale despărţirii, ale plecării şi ale căutării ratate, ale singurătăţii căutate („singur te înzestrezi cu singurătate“) şi ale lipsei („acel imens calvar de a surprinde / zgomote pe care ea le repeta / la mii de kilometri distanţă“), ale iubirii întrerupte sau amînate şi despre promisiunile apartenenţei, aşa cum apropierea şi convieţuirea îşi dezvoltă fiecare forme şi niveluri proprii de blocaj sau de epuizare, cînd „jindul şi scîrba“ se suprapun, cînd dorinţa îi seamănă morţii sau doar o prefigurează („singură o lăcustă continua să emită / sunetul acela de cuţit dat pe tocilă / care era cîntecul ei de dragoste / pentru o altă lăcustă“). Căci distanţele de aici, deşi marcate şi fizic, şi geografic, cresc mai ales pe orizontală, se măsoară şi cu unităţi interioare, poemele alternînd senzorialul cu metafizicul, abstractul cu viziunea şi visceralul.

În volumul Nimic, Mircea Cărtărescu are un lung poem, scris la începutul anilor ’90, intitulat „Occidentul“, epitaful unui poet care trăieşte copleşitoarea revelaţie a unui Dincolo civilizat, dar lipsit de transcendenţă, a postmodernităţii tehnologiei şi consumerismului anihilante spiritual, a posibilităţilor şi opulenţei fără Sens. Poemul „Immigrant Song“ al lui Marin Mălaicu-Hondrari este, aproape douăzeci de ani mai tîrziu, o (trans)punere în decorul urban turistic a angoasei existenţei imigrate, dar, în fond, reprezintă tot o confruntare, în cheie existenţială, cu fantasma civilizaţiei salvatoare: „străzi refăcînd memoria Córdobei, / străzi înguste ca o privire piezişă, / memorie împăiată la repezeală. / priviri pe jumătate ascunse în dosul evantaielor parfumate. / tango şi flamenco strecurînd nostalgie în ochi şi auz îmbătrînite / şi toate în numele timpului – această obsesie a trupului. // am văzut un om gata să vorbească singur, / femei cu buzele calde precum sîngele taurului / şi cu privirile la fel de abătute. // în acest patio plin de turişti conformi Uniunii / şi obedienţei ghidului, / mă aşez să ascult povestea fîntînii. / pare că a biruit discursul didactic, declicul aparatelor foto, / bîzîitul aparatelor de filmat, obsesia telefonului mobil. / inventatorul agendei şi-a trimis pînă aici reprezentanţii. / fumez. / cînd nu mai ştiu ce să fac, fumez. / susurul fîntînii s-a ridicat la ceruri. / stau cu genunchii la gură. / e 9 şi 20. deci e 10 şi 20. // (după mai bine de 400 de zile petrecute printre străini / el s-a întors acasă fără maşină şi cu bani puţini) / cineva a scăpat un mănunchi de chei pe pietrele romane. / aici, unde este atîta frumuseţe / încape şi suferinţa mea multă...“ Aşadar, tot despre impasul poetului rătăcitor-călător este vorba şi aici (în lunga tradiţie întinsă de la romantici la beatnici), tot despre dislocare şi inadaptare, despre iluzia plecării şi a căutării interioare altundeva, dublată de încercarea de prezervare a identităţii. 

Un alt poem semnificativ, lung şi secvenţial, despre limitele cărnii şi ale minţii într-un spaţiu străin, inadecvat, apăsător, este „Poemul amorf“: „visez la o femeie. / ne despart 40.000 de metri de veşnicie. / închis în casă parcurg la nesfîrşit această distanţă: / jumătate e jind jumătate e silă. / frigul acum nu e semn de iarnă / nici de boală / ci docilitate odioasă a cărnii ş...ţ / să fumez. să fumez. mă încîntă această promisiune de / moarte lentă, fumegătoare şi parfumată. / somnul nu vine, nici atît bunăvoinţa cuvîntului. / ceva a speriat păsările, / nimic nu s-a clintit în jurul meu. / nici bunăstare nici nesfîrşită interogaţie / doar firimituri şi o nesfîrşită sfîrşeală.“

Şi aici, dar în alte poeme mai mult, sînt surprinse tîrcoalele sinuciderii, o temă recurentă ce străbate, ca un fir incandescent, această poezie expresionist-metafizică, deopotrivă senzuală şi ermetică, scrisă dens, cu registre variate şi într-un limbaj cizelat, cu destule imagini suprarealiste dark ce fac unele poeme să semene scurtmetrajelor lui Buñuel.

Foto Marius Chivu