Ce mai face postmodernismul?

● Ion Manolescu, Benzile desenate şi canonul postmodern, Editura Cartea Românească, 2011.  

Postmodernismul a avut mare succes în presa culturală românească a anilor ’90. Iar înverşunarea şi entuziasmul cu care s-a scris atunci despre postmodernism şi, implicit, despre schimbarea canonului estetic se datorau unei noi încercări (a cîta?) de sincronizare şi democratizare a culturii române. Publicistica lui Ion Manolescu – în special din România literară şi Dilema anilor ’90, adunată în acest volum – este o pledoarie continuă în acest sens şi funcţionează ca o gherilă critică împotrivă „etatismului canonic“, a canonului literar românesc „mumificat“ ce suferă de pe urma „tabuurilor estetice şi a clişeelor politice ale comunismului“. Revizuirea ar trebui urmată de un „control periodic al canonului“, totul în numele deschiderii pluraliste şi relativiste a postmodernismului care conciliază centrul cu marginea şi acomodează palierele elitiste şi populare, culte şi triviale, academice şi consumiste ale culturii. Critica literară conservatoare „depăşită de evoluţia culturii“ este, în principal, ţinta acestor articole şi eseistul propune, la un moment dat, o listă cu şapte idei care ar ajuta ieşirea din dogma esteticului şi reconstrucţia canonică: relativizarea „marilor adevăruri“ de istorie literară, desfiinţarea monopolului infailibilităţii critice, postmodernizarea discursului critic şi a metodelor de investigaţie istorică, adoptarea unei poziţii teoretice pluraliste, eliberată de prejudecăţi şi inhibiţii, dinamitarea festivismului canonic, democratizarea canonică, liberalizarea concurenţialităţii istorice. Nu mai insist, cei care au urmărit bătălia canonică de atunci cunosc discursul revizuirii. 

Spre a pune în context publicistica militantă pentru reconstrucţia canonului a lui Ion Manolescu, amintesc faptul că discuţia despre canon a început chiar în paginile Dilemei o dată cu articolul lui Sorin Alexandrescu – „Pentru un mai grabnic sfîrşit al canonului estetic“ (nr. 245/1997). Apoi, cartea lui Harold Bloom – Canonul Occidental (tradusă un an mai tîrziu), două eseuri ale lui Mircea Martin şi un articol al lui Virgil Nemoianu au stîrnit o dezbatere împrumutată ce a durat la noi destul de puţin. Căci, cum am avut postmodernism literar fără postmodernitate, nu puteam avea cine ştie ce dezbatere canonică în lipsa deteritorializării, a multiculturalismului, a feminismului, a conflictelor şi militantismelor cultural-politice de natură rasială, etnică, religioasă sau sexuală. Contestarea canonului românesc a avut, aşadar, o singură bază: esteticul subversiv ideologiei comuniste prin care s-au validat operele unor Preda, Buzura, Breban, Ivasiuc ş.cl. şi care era, de fapt, mai mult un criteriu politic, cum remarcă şi Ion Manolescu, demonstrînd precaritatea estetică a multora dintre romanele acestor scriitori. Dar nu criteriul estetic per se era problema – dovadă că puţinele suplimentări canonice, prin recuperarea unor minori (şi nu minoritari), au venit, de fapt, tot din motivaţii estetice –, ci reforma constantă a criteriilor de validare critică şi apariţia discursurilor critice alternative. Între timp însă, autorităţile critice conservatoare sau susţinătoare ale revoluţiei canonice (de la Eugen Simion şi Valeriu Cristea, la Alexandru George şi Gheorghe Grigurcu) au părăsit, într-un fel sau altul, cîmpul bătăliei canonice, unii clasici ai modernităţii au fost, între timp, reevaluaţi şi s-au produs serioase deplasări în jurul nucleului tare al canonului, alţii care păreau, la un moment dat, candidaţi siguri ai noului canon n-au confirmat şi au dispărut şi ei, discuţia însăşi despre postmodernism s-a încheiat nedecis, aşa că, din acest pdvd, volumul lui Ion Manolescu suferă el însuşi (acum, în 2011) de un anume anacronism, iar ceea ce autorul le reproşa criticilor în anii ’90 i se poate reproşa, pe alocuri, lui însuşi, şi anume lipsa retrospecţiei. Fireşte, nu cer volumului să fie ceea ce nu e, dar rămîn cu o anume frustrare legată de faptul că s-ar fi putut completa cu cîteva eseuri retrospective. Referinţele au fost upgradate, dar unele texte ar fi meritat inclusiv o autoevaluare critică acum, după aproape două decenii.  

De pildă, aş fi simţit nevoia ca pledoaria eseistului pentru criteriul gustului public şi al succesului literaturii populare/comerciale, care ar trebui să producă schimbări în canon, să fi fost precedată sau urmată de o contextualizare şi de punerea în discuţie a cîtorva mari dileme ce decurg de aici. Dacă literatura populară este determinată istoric (nu mai consumăm paraliteratura de acum un secol), de ce criteriul estetic ar fi mai puţin relevant pentru canon!? De vreme ce avangardele sfîrşesc prin a fi integrate în mainstream, asta nu înseamnă că au o durată anticanonică oricum finită? Şi ce paraliteratură s-a produs în România postbelică, dar şi a anilor ’90, care să fi modificat structura canonului? Ştim foarte bine că literatura SF a fost în România un gen underground şi că romanele lui Preda aveau o relevanţă sociologică (deci nu doar estetică sau politică) mult mai mare. Ştim, la fel de bine, că romanul poliţist a fost pervertit şi că, în cele din urmă, a dispărut, iar roman horror/fantasy n-am avut niciodată. Plus că Ion Manolescu ignoră faptul că în anii ’90 literatură de consum au fost la noi nu doar cărţile colecţiei SAS, dar şi literatura memorialistică sau a exilului. Cioran şi Eliade s-au citit atunci la fel de mult ca Sandra Brown. Prin urmare, despre care succes al paraliteraturii, despre ce „opţiuni populare“ şi despre care reader’s response vorbeşte Ion Manolescu? Dacă ar fi existat aşa ceva, s-ar fi exercitat, probabil, şi o presiune asupra canonului. Toată problematica postmodernismului şi a canonului ar fi trebuit, aşadar, discutată în termeni proprii culturii române. Autorul reproşează deseori istoricilor şi criticilor că n-au introdus în dicţionare şi în istoriile literaturii autorii de bandă desenată. Dar Mircea Arapu a emigrat încă din 1978, Sandu Florea şi-a construit cariera după 1991, albumul Povestea benzii desenate din România de Dodo Niţă şi Virgil Tomuleţ a apărut abia în 2004, Dicţionarul benzii desenate din România – în 2005, iar Istoria benzii desenate româneşti de Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu – anul trecut. Cine să se fi ocupat de banda desenată: Călinescu, Zaciu, Eugen Simion? Înainte de a scrie despre prejudecăţile elitiste – ale canonului închis şi ale autorităţii estetice a genurilor „mari“ care ar fi lăsat banda desenată în afara cîmpului literar –, ar fi fost necesar ca Ion Manolescu să fi analizat mai întîi lipsa mijloacelor de exercitare a competenţelor canonice, apoi şi resorturile statutului de consum minor al benzii desenate. Căci, în ciuda istoriei genului (ilustrată magistral, la propriu şi la figurat, în opul lui Niţă & Ciubotariu), nu se poate spune că în România banda desenată este un gen de consum. Altfel spus, nu poţi reproşa elitei că nu a impus la nivel academic, din „pudoare şi ignoranţă“, un gen de consum care n-a convins mai întîi masele. Ca să nu mai spun că Thomas Pynchon, autoritatea literară postmodernă supremă în textele lui Ion Manolescu, ar fi meritat el însuşi o notă de subsol prin care să se spună că, deşi a ilustrat perfect, la un moment dat, deschiderea canonului spre literatura hibrid asimilatoare a genurilor de consum aşa-zis „impure“, ei bine, tocmai el – rebelul postmodern Pynchon – se vede azi expulzat din canonul pluralist şi tolerant, găsindu-şi cel mai mare susţinător tocmai în Harold Bloom, adică figura supremă a conservatorismului literar. O explicaţie a acestei mutaţii mi s-ar fi părut (acum, în 2011) mult mai necesară pentru a înţelege cum funcţionează canonul postmodern. 

Ion Manolescu rămîne unul dintre cei mai inteligenţi eseişti de la noi, dintotdeauna în avangarda evoluţiei culturale şi mereu cu bibliografia la zi. Tocmai de aceea, cu acest volum de publicistică, ce-şi menţine o bună parte din relevanţa militantă pentru genurile paraliteraturii, şi-a creat însă şi nişte datorii.