Unul dintre adevărurile literaturii
Despre ultima carte, scrisă în franceză, de Henriette Yvonne Stahl s-a vorbit mai mult în Franţa decît la noi. Publicată la Editura Caractères în 1975, această carte – amestec de autobiografie şi roman iniţiatic – nici nu a fost citită în România, în afara cercului de apropiaţi ai scriitoarei, din motive evidente: subiectul era căutarea spirituală, temă tabu în comunism. Aşa încît, Martorul eternităţii a fost tradus în româneşte abia în 1995 de o apropiată a scriitoarei, Viorica D. Ciorbagiu, şi a apărut mai întîi la Editura Universal Dalsi, iar apoi la Editura Herald. Şi totuşi, acest ultim roman, alături de lungul dialog al scriitoarei de peste 80 de ani cu Mihaela Cristea (publicat şi el după 12 ani de sertar la Editura Minerva), devoalează o zonă biografică foarte puţin expusă pînă atunci.
Într-unul dintre cele mai interesante romane scrise de H.Y. Stahl, Între zi şi noapte, dar şi în obscur-exaltatul roman de dragoste Pontiful, temele maestrului şi iniţierii sînt esenţiale, la fel, de fapt, ca în toate scrierile de după 1941, anul în care scriitoarea îndrăzneşte să facă literatură dintr-o revelaţie personală. Fusese o „ocultare literar necesară“, despre care Henriette Yvonne Stahl vorbeşte în clar abia după 40 de ani, în interviul cu Mihaela Cristea, pomenind „exerciţiul trandafirului“ învăţat de la Rudolf Steiner: „Într-o zi, în anul 1933, aveam 33 de ani, era în luna mai, în 18 mai. Ion Vinea se afla cu mine... La un moment dat, Ion mi-a spus că are o întîlnire importantă. Şi a plecat. Atunci s-a întîmplat acel declic, acea uitare totală de mine, acea spargere de nivel în care conştientul a trecut într-o altă dimensiune, care nu avea nici gînd, nici cuvînt, nici viziune, nici halucinaţie, nici aşteptare, ci numai declanşarea unei fericiri atît de absolute, supraomenească beatitudine, care nu poate fi asemănată cu nici o altă fericire“. „Răpirea“ îi declanşează însă scriitoarei şi un simţ al responsabilităţii, în ciuda faptului că încă „în ’42 aberaţiile literare erau binevenite“. La fel şi în zilele noastre, aşa încît te poţi întreba de ce o carte precum Martorul eternităţii (ce ar trebui recuperată în circuitul critic-literar) este lăsată în continuare în zona, suspectă, a ezoterismelor şi iniţierilor instant?
E adevărat însă că Martorul eternităţii este o carte iniţiatică, povestea unei căutări dureroase şi lucide. E adevărat că este o carte – scrisă la îndemnul lui Jean Klein, unul dintre maeştrii incontestabili ai nondualismului – despre experienţa căii abrupte. Dar nu e mai puţin adevărat că, literar vorbind, Martorul eternităţii este cheia romanelor uneia dintre cele mai interesante scriitoare ale literaturii române. Poate şi pentru că întrebarea esenţială pe care această carte o pune implicit ţine de esenţa literaturii adevărate: cum scrii despre ceea ce nu se poate scrie, cum scrii – în mod valabil – despre inexprimabil şi inomabil?
Şi totuşi, Henriette Yvonne Stahl vorbeşte – cu enormă onestitate, responsabilitate şi talent – despre aceste lucruri, despre dubla revelaţie (prima la 33 de ani, cea de-a doua tîrziu, spre 70), dar mai ales despre căutarea continuă. Ea se întoarce în epoci de disperare şi deprimare, cînd sexul, alcoolul şi stupefiantele o ţinuseră în pragul sinuciderii, dar şi în vremuri pe cît de fericite (amoros, sau ca gloriolă literară), pe atît de lipsite de răspunsuri fundamentale. Retrospectiv, o întîlnire de destin pare întotdeauna inevitabilă. Aşa pare şi întîlnirea scriitoarei cu Jean Klein. După încercarea eşuată de a ajunge în India, după amăgitoarea întîlnire cu un fals maestru, după experimentarea unei faune spiritualiste formate din escroci, exaltaţi şi bolnavi psihic, scriitoarea îl cunoaşte pe Klein şi începe să lucreze sub îndrumarea sa. Nondualist (adică adept al Advaitei Vendata, „tradiţie a căutătorilor-adevărului“ cum singur o numeşte) Jean Klein este recunoscut ca maestru şi urmat pînă la capăt. Nenumăratele lor întîlniri şi surprinzătoarea permisiune de a scrie această carte riscantă sînt reluate într-un soi de dialog maieutic, în care lucrurile sînt spuse (în pofida faptului că nu pot fi formulate) cu discernămînt şi responsabilitate.
Au trebuit să treacă zeci de ani pentru ca anti-cartezianismul filozofic să se întîlnească cu nondualismul biologic şi neurologic. „Trupul sufletesc“ al Hortensiei Papadat-Bengescu sau „puterea primordială a vieţii“ la Henriette Yvonne Stahl nu erau doar fericite formulări ale unor intuiţii astăzi susţinute ştiinţific de neurobiologi. În Martorul eternităţii, Henriette Yvonne Stahl descrie o tehnică de căutare a sinelui, al cărei scop este „să poţi realiza în adîncul tău atîta linişte, atîta totală smerenie, atîta încredere în ţel, încît în golul realizat prin această dăruire de sine să poată ieşi la suprafaţă şi să se poată manifesta forţa incontestabilă care zace în orice om, în adîncul inimii lui“. Şi o descrie cu acea integritate scriitoricească, despre care se spune că face întreg adevărul literaturii.
