Maci străvezii

● Augustin Cupşa, Profesorul Bumb şi macii suedezi, Editura Cartea Românească, 2011.  

Psihiatru de formaţie, Augustin Cupşa a făcut parte, anul trecut, din echipa de scenarişti a serialului În derivă produs de HBO, unde, în urmă cu cîţiva ani, mai cîştigase un concurs de scenarii pentru scurtmetraje. Romanul său Perforatorii (2006), bine primit de critica literară, a luat cîteva premii literare pentru debut, la fel ca volumul de poezie Prezent compus/recompus publicat cu un an înainte (apropo, cu cîte cărţi poţi fi premiat pentru debut?). Augustin Cupşa a mai fost invitat să participe la cîteva programe literare internaţionale (Literaturwerkstatt Berlin şi World Express Istanbul), dar tot acest CV de scriitor, chiar dacă al unuia care a studiat medicina, nu ajută cu nimic povestirilor din acest volum de proză scurtă, al căror nivel stilistic este, cel puţin în cîteva cazuri, dezamăgitor. 

În povestirea titulară, care deschide şi cartea, un profesor de neuroştiinţe ratat, beţiv şi cam „ţicnit“, cîndva cercetător de geniu la un institut din Suedia, pune la cale, împreună cu un laborant la fel de trăznit şi de alcoolic, o farsă pentru a dejuca întîlnirea sexuală dintre un alt profesor şi o studentă nevoită să-şi „recupereze“ absenţele. Comicul acestei farse erotico-ştiinţifice ar trebui să vină de la sine, din acumulări de situaţii, din inadecvări şi contraste, numai că naratorul are mereu grijă să ni le bage în ochi cu ajutorul unor fraze care rezumă, subliniază sau anunţă derizoriul situaţiei: „Profesorul trecuse în cîteva zeci de ani de la promisiunea mecanicii cuantice, studiul subtimelor şi al particulelor la teoria nimicului, asta în cîrdăşie cu Furtunache. Şi cu alcoolul etilic“. Dar problema majoră a acestei povestiri, care se vrea cu tot dinadinsul comică, sînt, de fapt, clişeele şi umorul ieftin: pe laborantul beţiv poreclit Furtunache îl cheamă în realitate „Jenel Ofileanu, asta după ce îşi tăiase, printr-o cerere la Biroul pentru Evidenţa Populaţiei, particula «Stîn» de la începutul prenumelui“, iar Olga, studenta absenteistă, este, fireşte, o fată superficială şi voluptuoasă, care nu obişnuieşte să poarte chiloţi şi care visează să plece la Roma cu un bodyguard, nu să termine Medicina. Acestea nu sînt personaje, sînt caricaturi, dar Augustin Cupşa nu scrie un text buf, cu situaţii comice asumat exagerate şi vulgare (precum Alex Tocilescu, spre exemplu), ci construieşte povestirea în cheie realistă, iar umorul rămîne, astfel, chinuit şi îndoielnic. „Ajutat“, ce-i drept, şi de stilul foarte neglijent, căci textul abundă în fraze lungi, sufocante, rebarbative, cu verbele puse toate, în cascadă, la mai mult ca perfect: „O priviseră încă o dată cu jind pe roşcată, simţiseră o ciudă neîmpăcată pentru norocul lui Bumb şi se gîndiseră că nici un emigrant (sic! corect ar fi "imigrant") nu are dreptul să se înfrunte în aşa hal din comorile Suediei, aşa că îl puseră pachet pe Bumb, care se îmbătase din nou, pentru că nu putuse să suporte tensiunea nervoasă care îl cuprinsese la gîndul exmatriculării şi îl trimiseră cu primul avion în Republica Populară Română“. (s.m.) 

Aceleaşi vicii stilistice le găsim şi în povestirea următoare, „Munţii de neon“, în care Otto, un tînăr profesor dintr-o localitate minieră, are ideea unui circuit electric care, „prin nişte simple scîntei“, să aprindă pe versanţii munţilor gurile de emergenţă a gazelor din mină. Această „iluminare a munţilor“ se întîmplă să aibă loc chiar în timpul petrecerii de nuntă a fiicei unui Colonel, fost torţionar comunist. Finalul este „apoteotic“: nunta se transformă într-o păruială generală, munţii explodează, Colonelul moare... Povestirea părăseşte terenul realist, dar amestecă atît de incoerent şi de inegal ingredientele şi registrele, încît textul, care se vrea un fel de burlesc-magic în care comicul grosolan e placat pe un fantastic cu tuşe lirice, frizează, de fapt, kitsch-ul: un peşte traversează strada oprind în loc alaiul de maşini pline cu nuntaşi, un nebun dintr-un ospiciu ascultă la un radio fără baterii, nişte mardeiaşi prind un iepure turbat şi-l bat „de-l lasă lat“... Asta nu e povestire, e un milieu cu motive fantastice croşetat larg în maniera Doinei Ruşti. Iată o altă mostră de comic ieftin: „...era o problemă de timp pînă cînd avea să strîngă banii, strecurîndu-şi penisul în gura unor englezoaice bătrîne şi bogate. Aventura nu durase prea mult şi se încheiase trist după ce unei nemţoaice de viţă i se încleştaseră maxilarele într-un acces de trismul în timpul numărului său obişnuit“. De altfel, autorul face o mărturisire pe una dintre clapetele cărţii: „Niciodată nu mi-a plăcut literatura realist-autenticistă, autobiografică şi, de prea multe ori, egocentristă. Dacă nu are în ea un sîmbure de fantastic, de absurd, dacă nu mă face să visez sau să-mi desprind picioarele de la pămînt măcar un pic, mie, literatura nu-mi spune nimic“. Sînt multe de discutat pe marginea acestui statement al lui Augustin Cupşa. Cred că fraza e scoasă dintr-un context, altfel mi-e greu să cred că are o imagine atît de îngustă despre literatură. În primul rînd, literatura realistă este cu mult mai complexă (nicidecum reductibilă la autobiografic); apoi, Augustin Cupşa nu strecoară în povestirile sale „un sîmbure de fantastic“, ci aruncă, cel puţin în această proză, un pumn cu seminţe de tot felul. Dar, cum ziceam, fraza trebuie că e scoasă din context, pentru că a treia proză din carte – „Uşor cu metroul prin Bucureşti. Eva la mijloc“ – este (în ciuda titlului prost) o povestire perfect realistă şi cu mult peste primele două. Cuplul Eva – Aşiel merge la o petrecere împreună cu Paul, prietenul lor de-o viaţă, fost şi posibil încă îndrăgostit de Eva. Cumva inexplicabil, Aşiel devine gelos pe Paul, care se conversează aprins cu Eva. Nu se-nţelege prea bine de unde această nesiguranţă a lui Aşiel, căci comportamentul Evei nu-i justifică gelozia şi nici Paul nu întrece limita, dar povestirea e scrisă bine şi curat şi conţine o fină tuşă muzical-melancolică. 

În „Importanţa cîrtiţei“ (alt titlu nefericit), un tip pe nume Edi îşi internează soţia după ce aceasta capătă convingerea că în ghiveciul trandafirului lor japonez se află o cîrtiţă. Premisa este foarte bună, doar că Augustin Cupşa greşeşte din nou, nelăsînd ambiguitatea să respire şi explicitînd semnificaţia acestei dereglări interioare a cuplului faţă cu timpul: „Cîrtiţa fusese de foarte multă vreme în viaţa lui. Fusese peste tot şi săpase tuneluri prin cuvintele pe care voia să i le spună Ginei, lăsîndu-le doar învelişul, prin gîndurile lui şi chiar prin ea“. Şi în alt loc: „Cîrtiţa umblase cu tramvaiul 34, se ţinuse după ei în fiecare dimineaţă cînd vagoanele îi zgîlţîiau şi îi duceau pe el şi pe Gina rupţi de somn la serviciu, se băga între ei cînd ziua era prea puţin limpede şi prea devreme ca ei să-şi spună ceva, doar se grăbeau să nu întîrzie, se strecura în înghesuiala dintre oameni şi le rodea sufletele“. Continuarea devine, astfel, banală şi previzibilă (Edi va intra în joc şi va încerca să omoare distructiva „cîrtiţă“, pentru a-şi recîştiga timpul şi viaţa), povestirea trecînd cu totul în fantasticul de tip clinic, diminuîndu-i misterul şi angoasa. De altfel, Gina, odată internată, nici nu mai apare în povestire decît sub forma unei năluciri. Subiectul, demn de un Adolfo Bioy Casares, este, astfel, ratat din lipsă de fineţe (e aici o inflaţie de personaje nebune) şi de idei narative, povestirea nereuşind să dezvolte decît, cel mult, o ambiguitate grosolană.

Ultima povestire a volumului, „Furtună într-un singur cuvînt“, are un fantastic mai simplu, fără a mai fi altoit cu alte registre, lucru care o face şi cea mai reuşită dintre toate cele cinci. Deşi are un final tot explicit şi este scrisă la fel de neglijent (fraza de deschidere sună aşa: „Vîntul a început, de fapt, de pe cîmpiile din nordul Greciei, era pe atunci atît de subţire şi de îndepărtat, încît nimeni nu a ştiut de el.“). Ca în filmul din 2009 al lui Terry Gilliam, The Imaginarium of Doctor Parnassus, un cuplu de circari rupţi de caravană ajung, cu camionul lor încărcat cu oglinzi care deformează, într-un tîrg din Bărăgan, exact în momentul în care ziarele anunţă un vînt neobişnuit de puternic în zona Dunării. Funcţionarul cu aspiraţii literare Promoroacă (altă poreclă neinspirată) este fascinat de acest vînt şi se decide să-i iasă în întîmpinare pentru a scrie ceea ce el crede că ar putea fi Povestirea, capodopera aducătoare de glorie literară. Promoroacă ajunge în tîrgul cu pricina şi furtuna căutată îl prinde exact pe culoarul oglinzilor montate de circari. Dar „una dintre oglinzi deformează atît de tare, încît şi timpul se răsuceşte în ea“ ne dăduse unul dintre circari, cu cîteva pagini înainte, cheia a ceea ce avea să se întîmple. Astfel că nu ne mai rămîne decît să-l urmărim pe Promoroacă cum îşi întîlneşte trecutul şi iubirea pierdută şi cum dispare pentru totdeauna înghiţit de oglinzile bătute de bizara furtună care este, de fapt, el însuşi.

Destinele tuturor acestor personaje însingurate, rătăcite şi ratate (nostalgice după „macii“ tinereţii trecute) susţin, toate, teoria nimicului formulată de profesorul Bumb în povestirea titulară: „Axioma: La fiecare capăt al vieţii se află nimicul. Teorema: Nimicul de la un capăt şi nimicul de la celălalt capăt sînt unul şi acelaşi“. Volumul este, din acest punct de vedere, coerent şi unitar, chiar dacă străveziu în semnificaţii. Stilistic însă, proza scurtă a lui Augustin Cupşa are o mare problemă de identitate din cauza formulărilor neglijente şi a incoerenţei cu care amestecă registrele. Deocamdată, printre macii ăştia e (şi) multă neghină.