Vai de biata lume!

În ultima sa carte publicată, H.-R. Patapievici face o incitantă teorie a „ultimului“, pornind de la cazul I.P. Culianu. E o teorie a limitelor (omeneşti), dar şi una a cenzurii (transcendente) aplicată perioadei tîrzii a unui gînditor care-şi sparge propriile tipare, liniile de forţă, acumularea de pînă atunci, ca să adopte nu doar un alt limbaj, ci şi o altă viziune asupra lucrurilor şi o altă înţelegere a realităţii. Schema acestei teorii din Ultimul Culianu, pe cît de imponderabilă pe atît de ispititoare, ar fi următoarea: „Un creator talentat devine, la un moment dat, neverosimil de înzestrat. Acest eveniment îi împarte viaţa şi creaţia în două. O cezură neaşteptată îl face alt om. Creatorul acesta devine un soi de fereastră spre ceva mult mai cuprinzător decît experienţa comună a celorlalţi creatori din cîmpul său de activitate. El vede mai bine, mai profund, mai radical: el răstoarnă, cu noul său instrument de cunoaştere, graniţele stabilite. Mai mult, creaţia sa capătă toate aparenţele unei chei universale a lumii“. 

Ultimul Judt, recenta carte a lui Mircea Mihăieş, nu preia explicit „teoria ultimului“, ci încearcă în primul rînd o discuţie critică, la foarte cald, adică la doar un an de la moartea dramatică a lui Tony Judt, unul dintre cei mai importanţi istorici ai vremurilor noastre şi, fără îndoială, unul dintre ultimii gînditori de anvergură ai „epocii nesiguranţei“, pe care o trăim. Cunoscut în România mai ales pentru analiza realist-incisivă din articolul „România, la fundul grămezii“ (reluată într-un ultim volum, din 2008, cu un titlu atenuat, „România între Istorie şi Europa“), Tony Judt a fost una dintre minţile cele mai lucide ale actualităţii, dar şi un enciclopedist al punerii acesteia în perspectivă istorică. Capodoperei sale tîrzii (traduse recent la Polirom, sub titlul Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945) Mircea Mihăieş îi dedică, în volumul amintit, o analiză avizată ce devine un elogiu al „intelectualului critic“, dar şi al savantului care, tocmai datorită accesului aproape vizionar la demenţele Istoriei, nu uită cît de importantă este înţelegerea istoriilor. Formula sub care M. Mihăieş îl aşază pe Tony Judt în această scurtă şi incisivă pledoarie pentru spectacolul inteligenţei din Epoca postbelică... este aceea a „lucidităţii dublate de înţelegere şi compasiune“. Formula nu este însă valabilă – în opinia lui M. Mihăieş – şi pentru ultima carte antumă a lui Tony Judt, un volum de studii şi articole publicat în 2008, tradus şi el în româneşte sub titlul Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări. Nu a fost, cu siguranţă, o critică uşor de făcut (deşi e cumva în spiritul lui Tony Judt însuşi) de către cineva care l-a admirat, i-a stat alături şi, mai ales, l-a înţeles pe Judt foarte bine atunci cînd acesta numea singura responsabilitate actuală a intelectualului public: aceea de a spune adevărul. În acest context, republicarea, în acelaşi volum, a unei lungi discuţii pe care Tony Judt a avut-o, la Timişoara, în 1998, cu mai mulţi membri ai grupului „A Treia Europă“ este mai mult decît binevenită. Doar recitind dialogul incomod şi lipsit de menajamente poţi înţelege mefienţa istoricului faţă de limbajele conotate istoric, separaţia de fond între cele două (sau trei) Europe contemporane, euroscepticismul său profund motivat, „dezastrul social, moral şi cultural al ruşinii“ într-o lume care se pretinde globală. Criticînd proiectul estetic al grupului de la Timişoara, Tony Judt joacă rolul corpului străin creator de anticorpi şi forţează realmente crearea unui limbaj intelectual critic în apărarea frumoasei utopii născute în vestul României. Între timp, în cei 13 ani scurşi de la acel dialog plin de premoniţii, rolul intelectualului de a spune adevărul a rămas şi unica sa – utopică şi vag ridicolă – prerogativă. 

Tot între timp, Tony Judt a murit de una dintre cele mai îngrozitoare boli cu putinţă, boala Lou Gehrig, o maladie degenerativă care provoacă atrofierea muşchilor, multiple paralizii şi, în final, moartea prin sufocare. „A cădea pradă unei boli neuromotorii înseamnă, cu siguranţă, a-l fi ofensat cîndva pe Dumnezeu şi nu mai e nimic de spus“ – spune, totuşi, Judt într-una dintre cele mai tulburătoare cărţi publicate vreodată, Cabana memoriei (Polirom, 2011), pe care Mircea Mihăieş o include în tripticul ce formează constelaţia „ultimului Judt“ şi pe care o comentează cu o empatie profundă, dusă uneori pînă la identificarea cu supravieţuitorul imobilizat ce-şi dicta, cu ultimele suflări, memoriile apărute postum. Disecînd stilul mărturisirii şi refăcînd filiaţiile memoriilor d’au-delà, Mircea Mihăieş suferă alături de prietenul pierdut şi conştientizează, în propria respiraţie, sufocarea celui care se refugiază în cotloanele propriei, strălucite, minţi ca să scape dintr-un trup care refuză să mai funcţioneze. 

Acesta e contextul complicat în care Mircea Mihăieş critică ultima carte antumă a lui Judt, acuzată de stîngism militant şi de eludarea evidenţelor pentru demonstrarea ipotezelor de lucru. Portret al publicistului incisiv din ultimii zece ani, Ill Fares the Land (Greu o duce ţara sau Vai de biata lume, echivalează M. Mihăieş titlul cărţii netraduse încă) este demontată capitol cu capitol: corectitudinea politică e ridiculizată încă o dată, iar „decăderea moravurilor“ – privită ca o realitate datorată mai degrabă triumfului relativismului decît, cum scria Judt, polarizării sociale drastice. Nu ştiu dacă poziţiile celor doi ar fi rămas, la o discuţie faţă în faţă, ireconciliabile, însă, în logica „ultimului“, istoricul britanic ar fi avut acces, şi cu această carte mult criticată, la ceva care-l depăşea. Iar testamentul său pentru tineri, publicat sub un titlu elegiac, dar edificat, nu a făcut altceva decît să resusciteze (poate nu întîmplător cu armele ultimului Judt) o utopie de tinereţe: cea a unei lumi mai bune, a dreptăţii sociale, a compasiunii adevărate. E mesajul unei speranţe de care mulţi dintre noi avem nevoie.

Foto: Mircea Struţeanu