O redută nedilematică
Cine mai are încredere în critica literară? – iată o întrebare care nu trebuie pusă nici editorilor, nici cititorilor. Şi, în ultimă instanţă, nici criticilor literari care, n-au încotro, trebuie să aibă încredere în literatură şi în critica literară dacă vor să rămînă ce sînt şi să nu se apuce de treburi mai lucrative. Încrederea în literatură (şi, implicit, în plămînul ei artificial, critica literară) nu seamănă cu încrederea într-un „sistem abstract“, cum ar zice un sociolog al modernităţii, ci ţine de încrederea în propria înţelegere, în propria raportare (cu opacităţi şi euforii) la ce ai trăit, în propria posibilitate de a reface – cu alt limbaj – sensul, adesea obscur şi pentru autor, al unei opere. Sună prezumţios, dar acestea rămîn singurele rezonuri îndreptăţite ale cuiva de a face critică literară şi nu orice altceva. De la o vreme, criticului care vrea să rămînă critic nu-i mai rămîne decît această utopică (şi adesea nejustificată) încredere în rostul rolului său, în afara oricărui troc, a oricărei tranzacţii sau presiuni (interioare-exterioare). În mod curios, aceasta e prima şi ultima redută a cuiva care nu preferă, cu timpul, schimbul în natură, mercenariatul, mimarea înţelegerii şi funcţionariatul cultural. O redută nedilematică, aş zice, dacă nu ar fi dilemele strivitoare ce ţin de înţelegerea adecvată a unei cărţi sau de intensitatea critică pe care unele opere o cer prin fiecare frază.
Cum ar putea, de pildă, editorul să aibă încredere în critica literară? În rare cazuri, editorul are un soi de încredere (solidaritate, susţinere exterioară) în literatura pe care-o promovează. Cel mai adesea însă, el deleagă chiar şi această încredere unor consilieri, familiarizaţi cu imponderabilele literare ce cer răbdare, timp şi o atenţie constante. Chiar şi aşa, nu de încrederea critică (necondiţionată, consubstanţială, vie) e vorba, ci de o încredere aşa-zicînd proiectivă, de respectarea unor criterii care să se regăsească la o cantitate de cititori măcar de talia tirajului – aşadar, de o încredere tranzacţională. Editorul, în cele mai multe cazuri, rămîne editor tocmai pentru că acceptă tranzacţia, traducerea în monedă curentă a cărţii, presiunea gustului public. Să mai spun că o combinaţie între cele două tipuri de relaţie cu cartea este practic imposibilă? Nu poţi să fii şi critic (liber, receptiv, atent, disponibil la suişurile şi coborîşurile cărţii), şi editor (investitor în destinul pecuniar al cărţii, promotor al ei şi al multor altora). La limită, aş zice că e şi o chestiune de economie libidinală: un critic, cînd nu e posomorît din naştere, se poate îndrăgosti în fiecare săptămînă de o carte, o poate trăi, cum spunea Oskar Walzel, odată cu propria-i viaţă. Editorul, hărţuit de un întreg harem (în care nu intră doar frumoasele literaturii), se blazează mai repede, se satură, se sastiseşte.
Cît despre cititori, au avut ei vreodată încredere în critica literară? Au folosit-o, desigur, la tot felul de nevoi, dar atît. Cititorul mediu, cel pe care-l ţintesc sondajele editoriale, nu e interesat mai deloc de critica literară curentă sau de sinteză. Dacă ar fi altfel, am asista la avalanşe de ediţii de critică literară (cel puţin la fel de fascinante, vă asigur, ca Lecţiile... lui Nabokov), de la Ibrăileanu şi Pompiliu Constantinescu la Zarifopol şi Eugen Ionescu, de la Sebastian şi Steinhardt la Lovinescu şi Lucian Raicu, de la Livius Ciocârlie şi Eugen Negrici la Mircea Martin, Dan C. Mihăilescu sau Nicolae Manolescu. Nu e cazul; cînd va fi, editorii o vor şti primii. În ce priveşte cronica de întîmpinare, cititorii normali sînt mai degrabă excedaţi. Mai bine, mult mai bine primesc recomandările de 500 de semne (cu spaţii), blitz-urile din reviste glossy. O fi firesc să fie aşa?
Şi totuşi, cine trebuie cu adevărat întrebat de încrederea în critică literară? Cred că mai ales scriitorii adevăraţi (nu diletanţii, reţetofonii şi modangiii) ştiu cel mai bine cum stă treaba cu nevoia vitală de încredere în critica literară, chiar şi atunci cînd criticii par să se fi evaporat cu totul. Lucian Raicu cita adesea o vorbă a lui Cehov care spunea, aproape de sfîrşitul vieţii, că n-a citit niciodată un rînd critic substanţial despre cărţile lui, poate în afară de remarca lui Scabicevski, care-i prezisese că va muri beat, sub un gard. Curios e că, aceluiaşi Cehov, situaţia nu-i distrusese încrederea în critică, după cum nici Virginiei Woolf repetatele cronici negativ-ingrate nu-i clintiseră încrederea în posibilitatea înţelegerii (atît de rară, încît pare lipsit de delicateţe să fie cerută).
În rest, relaţia privilegiată a criticii posibile e aceea cu cartea. Nu cu editorul, nu cu cititorul, nici măcar cu autorul care e prea ensimismado în propria formulă ca să înţeleagă rezerva critică faţă de ea. Ce îl face pe un critic critic este tocmai această relaţie cu cartea pe care s-ar putea să n-o înţeleagă pînă la capăt şi pe care, în plus, va încerca să o explice şi altora. Să recunoaştem, e o relaţie corp la corp, în care nu mai e loc nici de umbra vreunei dileme.
Foto: Mircea Struţeanu
