Sufletul din plicuri

Deloc întîmplător, ultimele două cărţi ale lui Dan C. Mihăilescu despre epistolarele eminescian şi cioranian îl au chiar pe DCM pe copertă. Împătimit al corespondenţei şi al volutelor evocative, cititor hipnotic şi ritualic, Dan C. Mihăilescu scrie în fond despre sine – lector pătimaş şi maniac, bîntuit de „impulsul liric şi despletirea nostalgică“. El însuşi este, cu alte cuvinte, interlocutorul privilegiat al epistolelor rare care au ajuns în prezentul nostru antipatic şi el joacă dublul rol al destinatarului implicat şi al expeditorului (critic) edificat. À tour de rôle, Dan C. Mihăilescu citeşte epistolele adresate lui însuşi, glosînd despre „sufletul din scrisori“, dar le şi răspunde, fantasmînd, mărturisind, evocîndu-şi propriile experienţe. Dacă unii scriitori explorează, în propriile romane, critificţiunea, Dan C. Mihăilescu practică, în cele mai multe dintre cărţile sale de după 1989, critimemorialistica, o punere în scenă de sine, pe cît de histrionic-personală, pe atît de analitică. La urma urmelor, în cărţile pe care le citim vedem mai ales ceea ce intimitatea noastră cea mai profundă ne pregăteşte să vedem şi, de foarte multe ori, cititul de-o viaţă ne confirmă despre noi înşine exact lucrurile pe care le-am presimţit de la început.

„Sufletul din plicuri“ pe care-l reconstituie critimemorialistul este, aşadar, nu doar cel al protagoniştilor romanului epistolar, ci şi sufletul confin al lectorului de azi care înţelege, vibrează, se identifică şi suferă odată cu actorii, refăcînd un trio dramatic ce evoluează – la această recitire – sub ochii noştri. E un spectacol pe cît de proaspăt, pe atît de autentic. Cînd vorbeşte despre „povara epistolară“ a lui Eminescu, despre „aerul absolut al Veronichii“ (apud Tia Şerbănescu), despre „dispoziţiunea (epistolară) extrem de uşoară“ la care Eminescu putea ajunge cu greu sau despre spinoasa (şi circumstanţiala) chestiune a doctoratului pe care Eminescu nu l-a dat niciodată, Dan C. Mihăilescu se implică personal apelînd, ca vechi exeget eminescian, la predispoziţia melancolică a poetului, dar şi la ostilitatea cunoscută faţă de „retorica salonardă, confesiunea ieftină şi frivolitate“.

Deghizare – ludică şi literară – a sinelui, corespondenţa veritabilă este însă o cale de acces spre eul scriitoricesc, ori măcar una de aproximare a cîtorva dintre formele sale mai „uşurele“, de negăsit în altă parte. Cu alte cuvinte, „dacă... textul în sine reprezintă intrarea oaspeţilor, iar jurnalul şi memoriile sînt fie intrarea servitorilor, fie trapele, pivniţa, subteranele casei, corespondenţa poate fi asemuită cu intrarea dinspre grădină. Nici pătrundere directă pe uşa de onoare, dar nici strecurare cvasiilicită pe scara de serviciu a jurnalului, opera epistolară este adesea o deghizare mai credibilă, mai – instinctiv – sinceră a eului decît celelalte două.“

De altfel, cînd scrie despre „sufletul din plicuri“ cioranian – „un epistolier furios, savant, subtil, bîrfitor, hachiţos, bolnav de gelozie, sceptic înţelegător, patetic, budhist sau furibund, tratîndu-şi destinatarii cînd fratern şi concesiv, cînd necruţător, casant, ultimativ“ –, Dan C. Mihăilescu evocă (în cabana celebră de la Păltiniş) prima sa întîlnire cu Noica (în octombrie 1982), dar şi întîlnirea antologică (din octombrie 1990) cu Cioran însuşi. La fel ca în scrisorile patetice, delirante, uneori calculate ale lui Cioran de la Paris sau ca în „dispoziţiunile uşoare“ ale lui Eminescu jucînd un rol (mai ales pentru Veronica Micle) în epistolarul generic (caragialian) al vremii sale, Dan C. Mihăilescu ne scrie în plin plonjon literar în propria biografie semnificativă. A scrie scrisori (sau cărţi despre scrisori) pentru alţii, a fi atent la destinatar este şi pentru el însuşi un „eveniment major al singurătăţii“, dar şi un soi de retrăire, prin identificare, a momentului privilegiat care dă, în corespondenţa veritabilă, „adevărul despre un autor“.

Biograful sufletului din plicuri are însă şi o drastică fobie. Pentru cititorii viitorului apropiat, ura deschisă a lui Dan C. Mihăilescu pentru corespondenţa electronică, justificată printr-o „străveche manie epistolară“, va fi, desigur, prilej de mirare, dacă nu de stupoare. Or fi chiar toate e-mail-urile „trepidante, reci şi sleite, fără suflet, cu pulsaţie falsă, de păpuşă gonflabilă“, sau doar cele care ar fi fost la fel şi pe hîrtie? La urma urmelor, Dan C. Mihăilescu ştie foarte bine (şi n-ar trebui să se îndoiască, deşi mail-ul e şi el ochiul diavolului) că atît Eminescu, cît şi Cioran, oameni ai timpurilor lor, şi-ar fi scris, dacă ar fi trăit în vremurile noastre, febrilele epistole de amor, (uneori) şi pe mail. Un send distant, un filtru rece sau un delete cît neantul i-ar fi răzbunat cînd cuvintele nu mai aveau ce spune.