Analfabeta
M-am gîndit nu o dată, pe vremea cînd locuiam în Elveţia, la Fribourg, să dau o fugă pînă la Neuchâtel, unde trăia pe atunci Agota Kristof. Ştiam despre ea cîteva lucruri: că fugise din Ungaria în ’56, că nu-i place să dea interviuri, că este o extraordinară scriitoare de limbă franceză – Le grand cahier, prima parte a Trilogiei gemenilor, fiind, pentru mine, dovada irefutabilă a inventării unei noi limbi scriitoriceşti şi a unei lumi cu totul insolite. N-am ajuns pentru că era prea simplu, poate şi pentru că preferam, de pe atunci, să nu leg omul de cartea pe care-a scris-o (cu una sau două excepţii, care au confirmat între timp regula) şi în mod sigur pentru că, în Elveţia, între a te gîndi că ai vrea să vezi pe cineva şi a o face există cîţiva paşi prea bine formalizaţi ca să mai fie şi parcurşi.
Ştiu însă sigur că, dacă aş fi citit înainte Analfabeta, cartea publicată în 2004, la Editura Zoé din Lausanne, aş fi făcut pe dracu-n patru s-o cunosc pe Agota Kristof. Dacă Marele caiet, Dovada şi A treia minciună, adică cele trei romane care alcătuiesc Trilogia gemenilor (tradusă, din fericire, şi în româneşte, la Editura Trei), reprezintă genul acela de cărţi pentru care merită să te apuci de citit sau să-ţi faci din literatură o viaţă, Analfabeta este adevărul cuiva care ştie mai mult despre durere, cruzime şi moarte decît sute de scriitori contemporani care şi-au făcut din aceste „subiecte“ marote lucrativ-declarative. E drept, dacă n-aş fi ştiut cîte ceva despre scriitura dură, tăioasă, lapidară din Marele caiet, poate nici n-aş fi căutat vreodată Analfabeta – o scurtă carte alcătuită din 11 secvenţe autobiografice, publicate mai întîi în foileton, într-o revistă din Zürich.
Nu afli din această microautobiografie scrisă pe tonul esenţial (curăţat, în egală măsură, de sensiblerie şi autocompătimire) din Trilogia gemenilor secretul înţelegerii de fond sau al coerenţei de formă din principalele cărţi ale Agotei Kristof şi nici felul în care cineva care luptă, la propriu, cu o limbă „inamică“ ajunge să o stăpînească. Poţi afla în schimb cum îţi poţi pierde propria limbă (deşi, dacă n-ai păţit-o, cu greu poţi pricepe) şi, odată cu ea, singura viaţă care conta: „La început, nu exista decît o singură limbă. Obiectele, lucrurile, sentimentele, culorile, visurile, scrisorile, cărţile, jurnalele, toate erau această limbă. Nu-mi puteam imagina că ar putea exista o altă limbă, că o fiinţă omenească ar putea pronunţa un cuvînt pe care eu să nu-l înţeleg... La 21 de ani, cînd am ajuns din întîmplare într-un oraş din Elveţia unde se vorbea franceza, m-am confruntat cu o limbă total necunoscută pentru mine. Aşa a început lupta mea de a cuceri această limbă, o luptă lungă şi înverşunată care va dura cît propria-mi viaţă. Vorbesc franceza de peste 30 de ani, scriu în franceză de mai mult de 20 de ani, dar încă nu o cunosc. O vorbesc cu greşeli şi nu pot s-o scriu decît ajutîndu-mă de dicţionare pe care le consult adesea. Din această cauză spun că şi limba franceză este o limbă inamică. Dar mai există un motiv şi acesta este cel mai grav: această limbă mi-a ucis limba maternă. Mi-am lăsat în Ungaria jurnalul scris în limba mea secretă şi, de asemenea, primele mele poeme. Mi-am lăsat, în acelaşi timp, fraţii şi părinţii fără să-i previn, fără să le spun la revedere sau adio.“
Mai poţi înţelege, fără îndoială, din autobiografia de 52 de pagini a Agotei Kristof cîte ceva despre felul în care cititul poate deveni din pedeapsă boală incurabilă şi, în cele din urmă, o disciplină imaginativă aplicată trăitului şi o negociere cu moartea în limba „duşmană“: „Citesc. E ca o boală. Citesc tot ce-mi cade în mînă, citesc tot ce-mi cade sub ochi: ziare, cărţi de şcoală, afişe, bucăţi de hîrtie găsite pe stradă, reţete de bucătărie, cărţi pentru copii. Tot ce e tipărit.... Cum ar fi fost viaţa mea dacă nu mi-aş fi părăsit ţara? Mai dură, mai săracă, dar mai puţin singuratică, mai puţin fracturată, poate chiar fericită. Sînt însă sigură că aş fi scris tot ce am scris, în orice limbă.“
La fel ca în romanul lui Max Frisch, Eu nu sînt Stiller, Analfabeta surprinde ceva straniu, un mecanism de anihilare a diferenţei cu binişorul, cu binele, cu mai binele, mecanism care, în Elveţia, este probabil mai elaborat, mai codificat şi mai respectat ca oriunde altundeva. Nu poţi, nici măcar atunci cînd eşti omeneşte terminat, să nu respecţi acest frumos malaxor care nu-ţi lasă nici o alegere. Ca să scapi, ar trebui să ştii poate – ca Agota Kristof – că „doar devenind nimic, poţi deveni scriitor“ şi să-ţi poţi asuma acest nimic.Trebuie mai ales să nu uiţi ruptura cu lumea care te-a făcut cine eşti, şi să-ţi scrii diferenţa cît de bine poţi în limba pe care n-ai ales-o: „La cinci ani după ce am ajuns în Elveţia, vorbesc franceza, dar nu o citesc. M-am transformat într-o analfabetă, eu care citesc încă de la 4 ani. Ştiu că nu voi scrie niciodată în franceză aşa cum scriu scriitorii născuţi în această limbă, dar voi scrie cum pot, în cel mai bun fel în care voi putea. Nu am ales eu această limbă. Mi-a fost impusă de destin, de soartă, de circumstanţele vieţii mele. Sînt obligată să scriu în franceză. E o provocare. Provocarea adresată unei analfabete...“
Sper să citim în curînd şi în româneşte Analfabeta, o addenda dură şi nemiloasă la toate romanţurile exilului.
