Două întîlniri. Cortázar şi Bolaño
Pe la începutul verii, ieşind într-o seară la o terasă din cartier, observ în capul unei mese vecine, o masă lungă, cu multă lume, un bărbat solid, cu barbă mare şi plete cam pînă la jumătatea urechii. Trăgea din cînd în cînd dintr-o pipă şi avea un aer absent. Poate din cauza bărbii, poate din cauza pletelor sau a pipei, dar mai curînd poate din cauza privirii, m-am gîndit că seamănă cu Cortázar. Cei de la masă pălăvrăgeau, comandau una, alta, păreau nişte corporatişti care-şi lăsaseră acasă costumele şi ieşiseră la o ciorbă de burtă în cartier. Nu le-am mai dat atenţie. Pînă cînd, după vreo oră, observ că la masa vecină au rămas doar cîteva persoane. Observ asta fiindcă bărbatul cu plete şi barbă începuse să vorbească. Şi, de parcă cineva ar fi dat sonorul mai tare, îl aud că spune cam aşa „Rayuela, adică Şotron, un roman de Cortázar...“ Aş fi avut să-l întreb o grămadă de lucruri.
Tot vara asta, mai exact pe 15 iulie, am început să citesc volumul lui Roberto Bolaño, Convorbiri telefonice. Cum, într-una dintre povestiri, naratorul spune că s-a născut în 1953, caut repede pe Google cînd s-a născut Bolaño. În 1953, pe 28 aprilie. Şi a murit pe 15 iulie 2003. Acum, la sfîrşitul verii, citesc lent, cu înghiţituri mici, deşi îmi vine să hăpăi dintr-odată toată cartea, Tîrfe asasine de Roberto Bolaño. E ultimul dintre volumele sale traduse pînă acum în româneşte care mi-a mai rămas de citit. Vă rog, cine are puterea, faceţi cumva şi publicaţi şi la noi Detectivii sălbatici şi 2666!
Ştiţi ce se întîmplă cînd laşi o anumită cantitate de zahăr să se dizolve într-o cană cu apă? Pînă la o anumită cantitate de zahăr, nivelul apei nu creşte, fiindcă moleculele zahărului ocupă spaţiile libere dintre moleculele apei. Cam aşa îmi reprezint eu felul cum Cortázar reuşeşte să strecoare miraculosul în realul cel mai obişnuit. Excepţionalul în firesc. Iar Bolaño am impresia că îţi pune în mînă ţie, cititorul, şi cana cu apă, şi linguriţa de zahăr.
Adela Greceanu este scriitoare şi jurnalistă.
