Disperat fără simbrie
● Eugéne Ionesco, Nu, Editura Humanitas, 2011.
„Doamnelor şi Domnilor, sau există Dumnezeu, sau nu există Dumnezeu. Dacă există Dumnezeu, nu are nici un rost să ne ocupăm de literatură. Dacă nu există Dumnezeu, iarăşi nu are rost să ne ocupăm de literatură. Nu are nici un rost, pentru că sîntem neimportanţi. Pentru că nu pot trage o palmă luceafărului, nici să împing soarele mai încolo, cu cotul, cînd mă jenează. Nu pot merge, nu pot zbura, fiind că mă ţine pămîntul cu aşa-zisa lui lege a gravitaţiei... Nu ştiu nici măcar dacă mă pot sinucide, adică dacă are eficacitate suicidul... Pentru că murim toţi. Pentru că prezenţa cea mai tulburătoare este această prezenţă a morţii, care trăieşte în noi, pe care o mirosim, pe care o aspirăm din flori, din văzduh. Pe care o văd pe buzele iubitei mele, al cărei gust îl simt în gură, amar.“ Asta striga tînărul Eugen Ionescu în cea mai iconoclastă carte din cultura română. La acea vreme, în 1934, Eugen Ionescu publicase doar un volum de poezie, dar era deja bine cunoscut datorită publicisticii sale, din care o bună parte alcătuia şi sumarul volumului Nu. În epocă, şocul a fost provocat de teribilismul charismatic şi de impertinenţa inteligentă cu care tînărul de douăzeci şi ceva de ani găsea de cuviinţă să-şi înceapă cariera de critic literar dărîmînd idolii zilei: pe Tudor Arghezi („poet mecanic, lipsit de complexitate interioară, de emoţie“, „poet de poantă, anecdotic“, „îl defineşte o evidentă sărăcie de viaţă, de motive, de inspiraţie şi chiar de expresie“ etc.), pe Ion Barbu („poezia sa este o poezie veche, didactică, compusă după reguli curente de compoziţie, şi mai toată spiritualitatea ei se reduce la o simplă filozofare“ etc.), pe Camil Petrescu (ale cărui romane „nu au aproape nici o valoare“ întrucît „repetă inutil, fără mijloace noi, experienţa proustiană“), dar şi pe criticii literari, în frunte cu Lovinescu („sceptic, prudent şi influenţabil“, suferind de „impersonalitate, frică, lipsă de acuitate“ ş.a.), pe care tînărul Eugen Ionescu îi acuză, în bloc şi pe fiecare în parte, de lipsa spiritului critic, a criteriilor, a gustului şi chiar a moralei.
Tînărul scriitor nu se răfuieşte atît cu operele şi cu scriitorii sau cu criticii, cît cu instituţia criticii literare şi, mai ales, cu ceea ce reprezintă ea ca posibilă formă de evaluare şi cunoaştere. Jocul său de-a critica uzează de toate libertăţile discursului critic (vezi celebrul capitol în care scrie două cronici, una entuziastă şi una negativă, la aceeaşi carte – Maitreyi de Mircea Eliade), tocmai pentru a compromite critica. Eugen Ionescu se pune în postura unui magician care dezvăluie trucurile pentru a delegitima iluzia. Deşi are toate premisele şi calităţile, Nu este doar o falsă carte de critică literară, iar ceea ce anunţa începutul unei cariere critice marca, de fapt, exact sfîrşitul ei. Volumul începe cu o critică a receptării entuziaste, continuă cu un jurnal al actului critic şi ca un pamflet al lumii literare (felul în care Lovinescu este portretizat ca un spirit critic influenţabil, iar Camil Petrescu drept un tip vulnerabil sînt două momente de pură comedie a vanităţii artistice), devine un manifest al revizuirii valorilor şi al decanonizării („e necesar un neojunimism critic“), pentru ca în partea a doua să continue cu un eseu parţial despre cultura română, despre necesitatea, dar şi arbitrarul valorilor, şi să sfîrşească precum un strigăt de disperare în faţa deşertăciunii vieţii şi a morţii implacabile. Structura volumului şi schimbarea registrelor stilistice sînt fascinante şi arată disponibilitatea – deopotrivă stilistică şi ideatică – lui Eugen Ionescu de a subsuma totul temei morţii. În epocă, această dimensiune metafizică a fost surclasată de latura iconoclastă, scandaloasă, a analizelor critice, dar astăzi cartea rezistă tocmai prin tragismul ei, prin dezamăgirea şi disperarea tînărului scriitor înspăimîntat de perspectiva morţii.
Strigătul din titlu nu este îndreptat atît împotriva scriitorilor, criticilor, literaturii sau culturii române, cît împotriva morţii, laitmotivul acestui întreg demers de demascare a inadecvării şi arbitrarităţii exegezei critice pe fondul lipsei de semnificaţie a literaturii. Paradoxurile, exagerările, contrazicerile, neadevărurile rostite de tînărul scriitor, subliniate de el însuşi ca atare, nu fac decît să arate cît de neînsemnat, futil şi înşelător este jocul de-a creaţia în mîinile oamenilor limitaţi, dar, mai ales, muritori. Nici o judecată de valoare nu poate fi adevărată, toate instrumentele de aproximare a adevărului (criterii, metode, dogme, principii) sînt prejudecăţi, nimic nu e suficient de bun pentru a învinge moartea. Pornind de la chestionarea reuşitei estetice a operei unor mari creatori, Eugen Ionescu ajunge, de fapt, la vanitatea activităţilor oamenilor: („Numai Dumnezeu poate să creeze. Orice evocare, orice tentativă de întoarcere a vieţii – de eternizare, adică, în vremelnicie –, de ţintuire în această alunecare, în această prăvălire, este metafizic imposibilă, absurdă.“) Nici o operă nu consolează şi nu rezistă în faţa spectrului morţii, iar eforturile umane, toate eforturile umane sînt derizorii în perspectiva neantului. Verva, cinismul, sarcasmul, întreaga comedie a relativizării valorilor şi a relativităţii opiniilor, totul creşte pînă atinge punctul tragic al lamentaţiei, cînd tonul devine de-a dreptul anxios, de psalmist deznădăjduit că i se refuză cunoaşterea şi creaţia, căci niciodată tînărul scriitor nu se sustrage pe sine tabloului angoasei şi îşi afirmă la tot pasul vulnerabilitatea şi vanitatea proprii: „Doamne, toate zidurile se clatină aici, toate punţile se prăbuşesc; toate glasurile tac, totul se surpă. Sîntem nişte copii caraghioşi, părăsiţi în această lume, în această imensă casă care se dărîmă. Ne jucăm lîngă abisuri cu păpuşile. Cu ce vorbe noi să strig să mă audă. Cum să strig, să chem, cînd mă lovesc, cînd alunec, să mă ridice în braţe sigure. Văd aşa de clar cum toţi ne clătinăm... Totul se surpă! Totul se surpă! Urletul meu e slab ca un suspin. Nu-i nimic de făcut decît să închidem ochii. Să facem critică literară. Să ne prindă moartea cu spatele întors spre ea, făcînd critică literară.“
Două chestiuni sînt foarte importante în ceea ce priveşte acest volum. Mai întîi, Mircea Vulcănescu (al cărui raport de lectură prezentat în 1934 Comitetului pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi este, în mod fericit, reprodus la final) intuieşte şi subliniază adevăratul substrat al nihilismului intelectual de aici („Nu este singura carte autentic tragică din cele cetite în manuscris“), înrudind poziţia scepticismului radical a lui Eugen Ionescu cu cea a lui Cioran din Pe culmile disperării şi a întregii generaţii ’27. A doua chestiune este legată de felul în care aceste pagini anunţă – prin progresia şi tranziţia de la comic şi absurd la tragic, prin temele incomunicării, disperării şi morţii – liniile de forţă ale teatrului său de mai tîrziu. Căci există aici destulă teatralitate, dar nu a unui Ionescu agresiv şi sigur pe sine, cum s-a crezut, ci a unui individ care astfel îşi maschează vulnerabilitatea şi frica, panica de a trăi, şi încă de foarte devreme, sub spectrul morţii, al senzaţiei că nimic din sine nu va face trecerea dincolo: „Din ruşine şi din orgoliu, din ruşinea de a fi efemer, înfricoşat, strivit, din ruşinea de a nu fi mai mare decît Dumnezeu – refuz să-mi fac comori pămînteşti pe care rugina le roade, hoţii le fură... Ce pot deveni eu făcînd literatură? În cazul cel mai fericit, Shakespeare, Cervantes, Euripide sau Dante. Nu e suficient, Domnilor, este evident. Dacă aş şti că memoria mea va dăinui în eternitate, aş accepta mai puţin greu sfîrşitul meu trupesc. Dar oamenii nu se vor gîndi la mine în toate clipele vieţii lor şi am să fiu uitat odată cu pieirea acestei civilizaţii şi răcirea planetei noastre.“ După cum se vede, Eugen Ionescu s-a înşelat doar într-un singur loc: planeta noastră nu se răceşte, se încinge.
