Vechi dileme

Mi s-a părut întotdeauna semnificativă, în biografia intelectuală a lui Leon Volovici, o întîmplare pe care i-o povesteşte foarte plastic lui Sandu Frunză într-o carte publicată acum cîţiva ani la Editura Ideea Europeană – De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi. E o poveste „iniţiatică“ din primăvara lui 1964, cînd Leon Volovici, pe atunci profesor de limba română într-un sat de lîngă Iaşi, se îmbolnăvise grav şi, după o perioadă petrecută într-un spital ieşean, ajunsese într-un sanatoriu de lîngă Braşov. Acolo, pentru ca iniţierea precoce în mecanismele inconştiente ale antisemitismului să fie dusă pînă la ultimele ei consecinţe, Volovici ajunge într-o rezervă cu un fost şef de cuib legionar, detestat de toată lumea, plin încă de ostilitate şi furie nedigerate. Două luni, zi şi noapte – dar mai ales noaptea, cînd fostul legionar nu putea dormi din pricina bolii –, tînărul profesor evreu de limba română, trecut deja prin mai multe experienţe-limită, îl ascultă pe bătrînul şef de cuib povestindu-şi faptele de vitejie, între ele cu precădere felul în care bătea, în timpul războiului, evrei bătrîni cu biciul. După cele două luni, înainte de a pleca din sanatoriu, legionarul îl conduce, cu lacrimi în ochi, spunîndu-i, în fine, o frază memorabilă: „Aş veni la Iaşi, numai de dragul dumitale, dar nu pot, sînt prea mulţi jidani acolo.“ Peste aproape jumătate de secol, Leon Volovici se întreabă, în dialogul pomenit, dacă faptul de a da atunci din cap şi a-l lăsa pe „legionarul său“ în ceaţă a ţinut de slăbiciune sau de laşitate. Peste cîţiva ani, descoperind o situaţie asemănătoare în însemnările lui Sadoveanu despre Ronetti-Roman, „bătrînul dramaturg evreu“, Leon Volovici reia vechea dilemă în alţi termeni: superioritate morală sau laşitate atavică? Iar întrebarea ne este adresată şi nouă, cititorilor de azi ai acestui dialog plin de surprize.

Te poţi întreba de ce un om trecut prin război şi prin pogrom, un scriitor în devenire care ştia deja unde poate duce ura inconştientă, nu-i aplicase bătrînului ipochimen o lecţie finală? Cu siguranţă din superioritate morală, dar, fără îndoială, şi dintr-o rară înţelegere – cultivată apoi în scris, dar şi în viaţă – a naturii omeneşti, înţelegere dublată de o vie curiozitate pentru legile, excepţiile şi fatalităţile ei negre. Dacă citiţi cărţile lui Leon Volovici – de la Apariţia scriitorului în cultura română şi pînă la recentul eseu despre Mihail Sebastian („Insula lui Mihail Sebastian“ din volumul Mihail Sebastian. Dilemele identităţii) – veţi vedea la lucru această cunoaştere a naturii umane şi a excepţiilor literaturii. O cunoaştere interioară asumată şi edificată de-a lungul timpului, dublată însă mereu de autoironie şi umor, însuşiri care fac din stilul critic al lui Leon Volovici o metodă trăită de căutare a adevărului. Adevărul despre oamenii cunoscuţi într-o viaţă şi despre mobilurile lor (adesea) inconştiente, adevărul despre prietenie şi cruzime, adevărurile literaturii, dar şi limitele ei – sînt doar cîteva dintre lucrurile de care scriitorul se apropie aproape cu sfială în această carte de memorii ce reface un portret extrem de ataşant. 

Există în acest dialog despre evreitate şi acele adevăruri trăite – ocultate şi relativizate în continuare de istoricii aflaţi pe linie naţionalistă – pe care Leon Volovici le consideră obligatoriu de enunţat, discutat, documentat. De aici felul dramatic în care povesteşte cum a trăit pogromul de la Iaşi din 1941, una dintre primele sale amintiri conştiente, elaborate apoi, cum se întîmplă cu amintirile comune, în adevărate „producţii de război“: „Părinţii au înţeles că sîntem în primejdie, pentru că veneau militari şi echipe improvizate de voluntari, din casă în casă, căutîndu-i pe evrei. Îi scoteau, îi duceau la chestură sau îi omorau pe drum. Străzile Iaşiului erau pline de cadavre, uneori familii întregi, inclusiv copii mici. Bărbaţii erau adunaţi în curtea chesturii, ucişi haotic sub tirul mitralierelor. Acolo a fost dus şi tatăl meu.“ Dar tot de aici şi felul în care, după emigrarea în Israel, Leon Volovici pleacă de la arhivele Yad Vashem – acel complex memorialistic zguduitor închinat victimelor Holocaustului – la Universitatea Ebraică. Impulsul viu către cunoaşterea adevărului, dar şi respectarea propriului adevăr îl fac pe unul dintre primii cercetători ai arhivelor lui Stalin despre crimele naziste să facă un pas înapoi şi să revină – în cunoştinţă de cauză – la propriul destin literar: „Nu mă simt în stare să devin un specialist în istoria unor masacre, a tuturor mijloacelor inventate de nazişti pentru a ucide sistematic comunităţi întregi, oameni de toate vîrstele, mulţi, mulţi copii. Îi respect şi mă emoţionează cei care pot studia o viaţă istoria crimelor naziste sau crimele aliaţilor lui Hitler, eu însă simţeam că nu pot. Voiam să mă întorc la bibliotecă şi la cercetare pe teme culturale şi la istoria ideilor, chiar dacă «ideile» sînt legate de istoria radicalismelor politice sau de istoria antisemitismului.“ Mă întreb cîţi cercetători de vocaţie, aşa cum e Leon Volovici, ar avea această luciditate şi acest curaj al opţiunii. 

Mă mai întreb cîţi scriitori cu o biografie atît de accidentată (L.V. trăieşte acum pe dealurile calde ale Ierusalimului, într-o zonă în care răsună însă zilnic împuşcături) şi-ar fi păstrat intact umorul. Un umor „hasidic“, dublat de un tragism nedisecat şi, probabil, de o rară bunătate omenească – o calitate riguros distribuită în familia Volovici, începînd cu acel frate regăsit după o viaţă, la fel de „anxios şi grijuliu, ca mama noastră şi, tot ca ea, un om neverosimil de bun“.