Cronica unei zile care nu anunţă nimic

● Călin Torsan, O zi. Ultima, Casa de pariuri literare, 2011. 

În Recycle bun (2007), naratorul cu acelaşi nume al lui Călin Torsan aduna de pe stradă tot felul de foi, hîrtii şi bileţele încercînd să construiască o carte pornind de la textele (fragmentare) scrise acolo, punîndu-le într-un context imaginar, făcînd asociaţii, inventînd poveşti. Ca orice dublu auctorial, personajul era bibliotecar, scriitor, muzicant şi familist blazat, un tip uşor misogin şi mizantrop, inteligent, cult, reflexiv şi autoironic, dar asocial şi slobod la gură, ducînd o viaţă de artist integră, dar modestă. Cum am mai spus-o şi altădată, personajul Călin Torsan era, de fapt, avatarul arhivarului Kranke ce apărea într-unul din textele volumului colectiv Povestiri mici şi mijlocii (2004), un avatar asumat biografic. Derizoriul, stereotipia cotidianului, inadecvarea, comicul personajelor şi al situaţiilor surprinse, deseori, în tuşe uşor absurde, toate acestea apăreau deja în primele povestiri ale lui Călin Torsan, scriitor minimalist şi muzician experimentalist (a cîntat şi cîntă în trupe precum Domnişoara Pogany, Einuiea - vezi video mai jos -, Nu & Apa Neagră, Jazzadezz şi Avant’N’Gard) care reuşeşte să facă literatură sau muzică din, relativ, foarte puţin. Recycle bun era, de fapt, o carte despre nimic, un roman al străzii (la propriu), fără intrigă, scris de mîna hazardului, colat din zeci de întîmplări şi gînduri aleatorii, o carte-coş in progress a lucrurilor pierdute sau aruncate de alţii – un experiment textualist de antropologie urbană, dacă vreţi. Numai că ceea ce părea cartea unui povestitor fără poveste, aflat perpetuu în căutarea unor pretexte narative, era, de fapt, şi expresia unei atitudini deopotrivă faţă de scris şi faţă de existenţă: povestirea ca formă de transcendere a banalului cotidian, de cunoaştere şi recuperare a fluxului existenţial aparent fără sens sau al cărui sens nu se arată niciodată. O credinţă care-l apropia pe Călin Torsan de Sorin Stoica şi care se vede şi mai bine în acest nou roman (unde, de altfel, este şi evocat).

Cum o spune şi titlul – paradoxal însă, căci nu „deconspiră“ mai nimic –, cartea este cronica ultimei zile din viaţa bibliotecarului scriitor-muzicant-familist, la gîndurile, părerile şi acţiunile căruia sîntem martori de la ora zece seara cînd ajunge acasă, pînă a doua zi după-amiază cînd iese de la serviciu. Şi de data aceasta anything goes, ca să mă exprim aşa, cartea alcătuindu-se din totul şi nimicul vieţii personajului scriitor, din amintirile şi din reflecţiile lui, din propriile întîmplări şi istoriile auzite de la alţii, o adevărată artă a amănuntului şi a divagaţiei, deci în afara logicii cronologice, fiind pusă în pagină de un narator deopotrivă verbios şi pansiv, pus pe istorisit orice pare a avea vreo noimă sau vreun haz. Cum spune naratorul însuşi: „Este vorba de un anumit tip de ştiinţă a alăturărilor. Ca în bucătărie, ca în borcanul cu murături“. (Oare cît de voluntară este aici trimiterea la Flaubert!?) Dacă Recycle bun era un colaj al anonimatului public, O zi. Ultima este un colaj al sinelui, romanul fiind, de fapt, un medley de istorii, povestiri, anecdote şi gînduri, un foarte lung culoar narativ prin uşile căruia intră şi ies permanent personaje, situaţii şi reflecţii, o ficţiune construită predominant din ocoluri, digresiuni şi paranteze precum o oglindă purtată de-a lungul propriei existenţe şi a propriei minţi. Căci, deşi e vorba de o banală zi, totul pare că îşi găseşte un sens în procesul cunoaşterii de sine. Spune personajul, la un moment dat: „Nu ştiu de unde vine nevoia de a-ţi explica lucrurile prin cuvînt. De a te lua la trîntă cu trecutul, cu întîmplările, cu oamenii. De a sta mereu cu ochii beliţi în oglinda care te arată exact aşa cum ai fost. Pînă la urmă, asta este fiecare coală albă de hîrtie: o oglindă. Cartea ajunge astfel un labirint care te înghite încetul cu încetul, ca un anaconda răbdător, pentru a te scuipa după aceea, cu tot cu venin, în zeci de reverberaţii ale ego-ului. Omul este o sumedenie de oameni. De existenţa cărora ajunge să afle cu fiecare zi trăită. Cochetăria asta feminină, scăldatul în apele adînci ale unei oglinzi, ajunge să fie utilă. Te poate construi... Scriu şi mă învăţ. Scriu şi mă înţeleg. Am la dispoziţie timpul necesar acestei înţelegeri. Scriu şi mă înalţ din albeaţa colii, cu aripi de porumbel, de înger, mă rog, şi de broască, dacă este nevoie. Pînă la urmă, pentru o aripă, esenţial este zborul. Sau perechea ei. Nu culoarea. Două aripi negre poartă cioara către aceleaşi culmi la care năzuieşte şi porumba“.

Pentru o zi, ultima, sîntem, aşadar, în capul şi în preajma personajului-scriitor, îi citim cartea existenţei, îl urmărim şi îl ascultăm pe unde-l poartă paşii şi gîndurile ca-ntr-un reality-fiction show unde digresiunea este, cum spuneam, principiul de bază. Se adună astfel, în cuprinsul cărţii, scene stradale, drumuri în provincie şi discuţii de familie, amintiri, întîmplări şi vise, emisiuni de la televizor (poate pentru prima dată OTV-ul devine subiect literar) şi horoscoape din ziar, poeme, versuri de şlagăre şi manele, texte de pe etichete şi comentarii de pe YouTube, un dicţionar olfactiv, o descriere fantezistă a Bucureştiului şi a oraşelor de provincie, copierea unor fragmente de roman erotic (în paralel cu o poveste de dragoste ce începe stîngaci şi cast – unul dintre highlights-urile cărţii), transcrierea definiţiilor verbului „a fute“ din variantele online ale DEX-ului şi DMLR-ului şi a tabelului conjugărilor ş.a. „Înconjuraţi de texte, asta sîntem“, spune naratorul care, la un moment dat, face, fără s-o numească ca atare, teoria semnului lingvistic, pentru ca în alt loc să-şi expună arta poetică astfel: „Un roman nu trebuie să aibă logică temporală. O carte este, de fapt, un nor de impresii. De păreri. Întotdeauna, scriitorul îşi dă cu părerea. Despre ce crede el de cuviinţă – şi asta reprezintă subiectul cărţii, în felul în care gîndeşte el că se potriveşte –, iar asta este socotit a fi stilul său“. În final, întreruptă de moartea (sinuciderea?) naratorului-personaj, cartea rămîne neterminată, textul conţine inclusiv sugestii de noi fragmente şi, cu un sfîrşit precipitat, arată ca un draft. Ca şi viaţa imprevizibilă a personajului, romanul lui, digresiva cronică a propriei existenţe, se termină prematur. „Norul de impresii“ n-are o formă definitivă.

Precum personajul creat după chipul şi personalitatea sa, Călin Torsan are un foarte dezvoltat simţ al amănuntului, principiul său artistic fiind acela că literatura se ascunde în detalii. De altfel, repet asta, ca şi Sorin Stoica, Călin Torsan face literatură din nimic – „doar“ din observaţie şi reflecţie – şi n-are nevoie de alt personaj în afară de sine, materia sa narativă fiind propria existenţă, deopotrivă banală şi semnificativă, gravă şi plină de umor, poetică şi derizorie, frivolă şi vulgară. După cum mărturisea într-un interviu, O zi. Ultima a fost „pentru o perioadă de timp, locul preferat de joacă“ – aşa că a băgat în această carte cam tot ce i-a trecut prin cap, precum un comedian care-şi distrează spectatorul sărind de la una la alta. Din fericire, căci principiul acesta de aglutinare narativă este riscant, Călin Torsan este un umorist iconoclast cu un limbaj explicit şi un fin simţ al dramaticului, care-şi poate orchestra textul pe mai multe niveluri de semnificaţii şi expresivitate, în aşa fel încît să te surprindă şi să te ţină în pagină. Astfel că, deşi cartea lui este cronica unei zile care nu anunţă nimic, reuşeşte să ne spună, de fapt, cîte ceva despre toate.

Această a treia carte a sa (cu toate că apare la cea mai mică dintre editurile care l-au publicat pînă acum) este şi cea mai bună. Călin Torsan este pe cale să devină un minimalist major.