Camera integrată
Am citit cartea de debut a Biancăi Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate, ca pe un thriller de succes. Cînd vezi pe copertă şase amazoane interbelice şi citeşti subtitlul provocator (Proza feminină interbelică) te aştepţi mai degrabă la un thriller politic cu miză feministă. Nici vorbă însă de feminism, deşi B.B.-C. are nu doar serioase cunoştinţe în domeniu, dar şi simpatii inevitabile şi, aş zice, de bun-simţ. Mai mult, premisa de fond a relecturii aplicate din acest volum este una polemică atît în raport cu „tendinţele de enclavizare a aşa-numitei «literaturi feminine»..., dar şi cu «feminismul diferenţei»“. Cu alte cuvinte, atunci cînd a început să recitească literatura unor scriitoare uimitoare (pentru felul în care înţelegem azi scrisul) – sute de cărţi doar parţial reeditate, presa vremii despre ele, memorii şi critică exhaustivă, adică întreg contextul apariţiei tîrzii a fantasmei scriitoarei în literatura română – B.B.-C. postula inexistenţa unei literaturi feminine pe criterii biologice sau ontologice. Susţinea, aşadar, nu „camera separată“ a Virginiei Woolf, ci o „cameră integrată“ ideală, a unei singure literaturi, indiferent de gen, sex şi roluri asumate social. La 10 ani de la aventurarea în acest proiect mai complicat decît îşi imaginează criticii neimplicaţi (adică cei care au păreri atît de ferme asupra „literaturii feminine“ încît nici nu se mai obosesc s-o citească), B.B.-C. ajunge, nu fără infinite nuanţe, la aceeaşi concluzie, asumat desuetă în raport cu feminismul hard: literatura e una singură, fie că este scrisă de bărbaţi sau de femei, iar separarea artificială pe criterii de gen sau asumarea marginalităţii şi minoratului nu pot face decît rău legitimării critice pe criterii estetice. Criteriul estetic este însă pus sub semnul întrebării, în vremurile noastre de extremă democratizare a scrisului, iar principala confruntare prin care va trebui să treacă această carte cu adevărat excepţională este aceea cu cohortele de susţinători edificaţi ai scrisului fără însuşiri.
O scriu cît se poate de nedilematic (deşi, trebuie să recunosc, sînt mai degrabă woolfiană în chestiunea „camerei separate“): volumul Biancăi Burţa-Cernat este o sinteză rară în critica noastră de azi, o carte ce ar trebui susţinută şi recunoscută ca atare, cu speranţa, mărturisită, că va fi continuată şi pentru perioada comunismului (cînd, e drept, în afară de Dana Dumitriu şi Gabriela Adameşteanu, puţine scriitoare au mai ţinut primul raft, dar unde încap încă surprize de proporţii) şi poate pentru epoca noastră (in)estetică, cînd nu de-a dreptul grotescă.
Există însă o problemă în opoziţia făţişă a autoarei faţă de enclavizare şi faţă de diferenţa asumată pe criterii de gen: indiferent de argumente teoretice, reunificări istorice, asumări canonice şi nenumărate bune intenţii, literatura scrisă de femei este, în continuare, tratată de critica şi istoria literară ca o insulă cochetă din oceanul literar (pe care fac escale, în drumurile lor odiseice, şi anumiţi bărbaţi), definită printr-un set de trăsături clare: psihologizare, intimizare, „scriitura cu propriul corp“, sensibleria, neantul literar... Cu toate că prejudecata pare depăşită la nivelul intenţiilor, ea este încă bine înfiptă în imaginarul critic chiar şi atunci cînd criticul e femeie – poate mai abitir atunci, de teama izolării sau a etichetei feministe. Este nevoie nu doar de o minte clară şi de curajul propriilor convingeri, dar şi de o explorare, la pas, prin hăţişurile schimbării orizontului de receptare, ale criticii (de toate calibrele) desfăşurate pe aproape un secol de literatură, prin contextele complicate şi „grupurile de presiune“ interbelice – aşa cum o face B.B.-C. în cartea sa –, ca să vezi în ce fel poate fi asumată azi, în „epoca nesiguranţei“, opoziţia faţă de separarea literaturii în două, după sex. În două, dar nu în două jumătăţi, căci aşa-zisa literatură feminină (autoarea îşi asumă sintagma pe copertă, dar şi atunci cînd vorbeşte despre o „estetică trăiristă“ ce implică o mare parte a generaţiei interbelice, aşadar şi scriitori, nu doar scriitoare) nu e decît o margine a imperiului literar, cu munţi şi văi, cu defileuri şi depresiuni, cu cîmpii şi butaforii...
Din acest motiv, dar şi dintr-o mefienţă atît faţă de spectrul resentimentului, cît şi faţă de contestarea canonului, studiul de faţă cartografiază – cu luciditate, umor şi talent – marginea aceasta uitată de lume ficţională, adică proza unui desant interbelic format din nouă scriitoare: Hortensia Papadat-Bengescu (eliminată, se pare, recent din anumite programe şcolare), Ticu Archip, Sanda Movilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian. Dacă faceţi un scurt exerciţiu de sinceritate, o să vedeţi că primul lucru pe care vi-l amintiţi în legătură cu aceste scriitoare e vreo anecdotă, căci anecdota prima şi la Sburătorul lui Lovinescu. Cartea Biancăi Burţa-Cernat nu evită nici ea anecdota ce plutea în aerul interbelic al acestor scriitoare remarcabile, fiecare, cel puţin într-o carte, însă îl relativizează, îl „marginalizează“ cu ironie şi detaşare critică, lăsînd loc analizei comparative (uneori chiar a anecdotei, cîntărită din mai multe surse), înţelegerii şi mai ales inovaţiei de fond din scrisul acestora. E o demonstraţie-pledoarie cu toate cărţile pe masă, cum nu s-a mai făcut pînă acum în critica românească.
