Arta de a fi umorist

● Anatol Moraru, Nu mă tentează, povestiri, Editura Cartier, 2011. 

Dintre toţi scriitorii basarabeni contemporani, prozatorul Anatol Moraru îmi place cel mai mult. Calităţile stilistice, umorul şi fondul livresc ale scrisului său (de negăsit, într-o asemenea combinaţie şi de un asemenea rafinament, la nici un alt prozator basarabean, indiferent de generaţie) îl apropie de liga unor scriitori precum Costache Olăreanu, Ioan Groşan sau Răzvan Petrescu. În 2002, cînd i-am recenzat volumul de debut Nou tratat de igienă, îl asemănam pe Anatol Moraru prozatorilor tîrgovişteni (dpdv stilistic, nu conceptual): debuta la 40 de ani cu o literatură livrescă şi intelectualistă, inteligent-ingenioasă (şi bine temperată), povestiri pline de umor şi de (auto)ironie, ziceam eu atunci, o formulă care m-a surprins şi m-a entuziasmat în egală măsură. De altfel, volumul avea să obţină, în anul următor, Premiile pentru debut al USM şi al Fundaţiei Culturale Române, fiind nominalizat şi la Premiul de debut al revistei România literară. Scriitorul a mai publicat între timp un roman (Turnătorul de medalii, 2008), faţă de care criticii literari (inclusiv eu) au rămas datori, iar acum revine cu un volum de proză scurtă, în siajul celui de debut.

Nici aceste treisprezece povestiri nu au propriu-zis un subiect anume, pornesc de la nişte pretexte existenţiale, decupează şi se dezvoltă stilistic tot în jurul unor scene şi situaţii banale, par de-a dreptul nişte anecdote extinse, uneori cu final neaşteptat, care prin adaosul de straturi (gesturi, replici, detalii) reuşesc să sugereze, aproape de fiecare dată, dimensiunea tragicomică a existenţei. De altfel, amestecînd toate tipurile de umor, cu puţin absurd, sentimental şi livresc, pe Anatol Moraru îl interesează să surprindă, în general, latura comică a lucrurilor. Chiar în povestirile ceva mai serioase, cum este cazul celei care deschide volumul, „A treia odisee“, unde profesorul universitar Ieronim Dunăreanu („fire de poet“, autor al unei plachete de versuri intitulate Sonetele haosului) se întoarce acasă cu autobuzul într-o căldură mare (situaţie care, pentru o clipă, te trimite cu gîndul la profesorul de pian, „fire de artist“, Gavrilescu), dar care nu ajunge să rătăcească la ţigănci, ci străbate labirintul cartierului, reuşind să cumpere, pe datorie, nişte file de porc şi, la suprapreţ, un kilogram de cireşe, pentru ca, odată ajuns acasă, replica uneia dintre cele două fete să-l facă să realizeze că tocmai fusese martorul unei posibile epifanii. Celelalte texte sînt, cum spuneam, nişte savuroase povestiri despre nimic: un avocat nu mai scapă de prietenia insistentă a unui saxofonist beţiv pe care îl tot scoate din belele, un comisar de poliţie se alătură unei petreceri nocturne într-o benzinărie, un bărbat se întoarce acasă şi găseşte apartamentul golit de mobilă („Felicitări, m-a părăsit nevasta...“ este prima frază a povestirii „El burlador“), o elevă se îndrăgosteşte de profesorul ei, al cărui „curs de hermeneutică îl aşteaptă precum flora Indiei aşteaptă musonul“ (mai tîrziu, profesorul va „intra în ea ca un sarazin în Ierusalimul cu porţile zăvorîte“), un biciclist beat, accidentat de un şofer, speculează disponibilitatea acestuia de a-i face toate voile pentru a nu avea probleme cu Poliţia, un bărbat primeşte din greşeală un sms (în timp ce citea în cadă Mă numesc Roşu de Pamuk) şi se duce la o întîlnire oarbă, un adolescent nuntean fură mireasa pentru el şi dimineaţa are acest dialog cu bunicul lui: „«Da, ce-i asta, bre? A cui îi fata asta, măi nepoate?» «E Natalia, mireasa lui Ionel, i-am furat-o.» «Ai tăi ştiu măcar de isprava ta, că eu vin de la raion?»“....

Singurul subiect care revine în povestirile lui Anatol Moraru (el însuşi lector la Catedra de Literatură Română şi Universală din cadrul Universităţii de Stat „Alecu Russo“ din Bălţi) este lumea literară/universitară ale cărei moravuri sînt parodiate. Profesorul Dunăreanu trebuie să definitiveze comunicarea pentru un simpozion intitulat „Postmodernitatea lui Eminescu“; subiectul povestirii „Show must go on...“ este chiar limbajul de lemn al festivismului literar cu prilejul unei lansări de carte ai căror vorbitori se exprimă astfel: „Îl admir pe distinsul meu coleg pentru răbdarea şi acribia cu care a turnat chintesenţe în paginile acestei simfonii exegetice şi pentru că a putut aduna aici, în acest paradis al slovelor, toată floarea criticii basarabene...“; un autobuz plin cu artişti basarabeni aflaţi în drum spre un simpozion la Cluj devine o adevărată cîrciumă (auto)mobilă; personajul din povestirea titulară (titlul „Nu mă tentează“ pare un ecou al celebrei replici a lui Bartleby: „I would prefer not to!“) este un student care îi aduce un omagiu lui Mircea Horia Simionescu, stîlcind titlurile cursurilor/cărţilor profesorilor expuse în vitrina librăriei universitare: „Metodica dezvoltării orbirii la preşcolari“ (apropo, în Bibliografia generală există o carte cu titlul „Determinarea gradului de abstracţie la sugari“), „Prinsă între scamele clemenţei“, „Consideraţii la ştrandul echidistanţei analitice“, „Ultima şoaptă a unui copil îmblănit“ ş.a.; iar povestirea „Toţi sînt unu...“ este o galerie de portrete comice ale profesorilor: „Profesorul Vlad Motivatu face o figură singulară în fauna universitarilor bălţeni. E în permanenţă detaşat şi radios, sfidînd parcă deopotrivă criza mondială şi pe cea naţională. Ochelarii cu lentile groase îi camuflează marile ironii şi micile porcării de care e în stare. M-a cucerit printr-un gest sincer ca puiul de căprioară. Deşi mă cunoştea doar din auzite, m-a oprit într-o toamnă luminată de crizanteme pe stradă şi mi-a arătat o colonie de bufniţe aciuate în brazii de lîngă Palatul Municipal de Cultură. Vorbea cu pasiune despre ele, cum alţii glosează despre femeile frumoase şi goale. L-am văzut cum venea dinspre bibliotecă, mistuia cu ciudă un miez de nucă. Pe chelia care semăna tot mai mult cu o baterie solară am putut observa un semn roşu, ceva mai mic decît al lui Gorby. L-am întrebat ce mai face. «Ce fac, nimic serios, mi-a căzut, de exemplu, o nucă în cap.» «Şi-i aplici, cum văd, pedeapsa capitală»... etc.“

Deşi prima impresie este că personajele povestirilor lui Anatol Moraru sînt oameni simpli (şi beţivi), majoritatea sînt, în felul lor, intelectuali: studenţi, profesori, avocaţi, scriitori, jurnalişti. De unde şi umorul intelectualist, ironia subtilă, sadică uneori, căci la prozatorul basarabean nu subiectul, ci voluptatea expresiei primează: preocuparea pentru stil, comparaţia fastuoasă, perifrastică, eufemismul, toate denotă un adevărat cult pentru limbaj. Anatol Moraru are nevoie de cea mai banală dintre situaţii şi de cel mai comun personaj pentru a construi în jurul lui un ghem de efecte comice exclusiv din limbaj. La un magazin de mezeluri, clientul şi vînzătoarea au următorul schimb de replici: „«Zău, mă puneţi într-o situaţie intempestivă. Nu sînt obişnuit să practic amortismentele.» «Nimic inavuabil... »“, un personaj beat arată „ca o caisă căzută la amiază în iarbă“, un altul se simte „ca un broscoi suit pe un nufăr galben în mijlocul unui lac de ţiţei“, un Mercedes rulează pe şosea „cu mîndrie nibelungică“, Chişinăul este descris drept „această urbe, răsadniţă a spleenului“, o stare liniştită a lucrurilor este descrisă astfel: „toate-s bune şi mendeleevice“...

Anatol Moraru este, fundamental, un umorist intelectualist, un parodist soft al cărui ludic mixează în permanenţă livrescul, elegant în expresie şi cu o stilistică a ironiei desăvîrşită, fără cusur pe spaţii mici, care poate transforma într-o sursă de umor cel mai banal pretext narativ. Oricît ar fi de amuzant şi de fermecător, volumului îi lipseşte, totuşi, piesa de rezistenţă. E-adevărat însă că minimalismul său este atît de bun, încît Anatol Moraru îşi permite să facă un adevărat manifest din chiar titlul volumului: Nu mă tentează!. Un hedonist al prozei scurte, acest savuros scriitor din Bălţi!