Cele douăsprezece minuni de la Stavropoleos

Nu sînt prea multe locuri bune în Bucureşti. Iar cînd dai de cîte unul, parcă te temi să nu se „strice“, cum s-a tot întîmplat, în ultimii 20 de ani, cu atîtea locuri sau oameni. Mănăstirea Stavropoleos din fosta „mahala a grecilor“ este, fără îndoială, în continuare, un asemenea loc bun, refăcut pe toate planurile (omenesc, în primul rînd, dar parţial şi arhitectonic sau pictural) în ultimii ani, după venirea părintelui Iustin Marchiş de la Cheia. Despre atmosfera rară de la Stavropoleos s-a scris sau s-a vorbit adesea, iar, în ciuda judecăţilor pripite, a unor intransigenţe şi logici prea mundane, în toţi aceşti ani complicaţi, locul nu s-a „stricat“ pe cel mai important plan, acela al încrederii, dar nici în acelea, atît de alterate în alte biserici ortodoxe, al respectării canonului sau al bunului-gust. Cum s-a mai spus, dacă mergi la Stavropoleos o dată, cu greu vei mai putea frecventa alt loc, vreo biserică termopanată, cu flori de plastic la intrarea în altar, cu aranjamente rococo şi cu un eventual ritual monden, întrerupt de pupături şi de ultimele bîrfe. La Stavropoleos lucrurile sînt simultan mai simple şi mai aspre. Probabil nu întîmplător, pe mama întemeietorului acestui loc bun, ieromonahul epirot Ioanichie, o chema (deşi în greceşte) Aspra.

Se ştie puţin despre colecţia de icoane şi vechi obiecte de cult sau despre impresionanta bibliotecă de la Stavropoleos, şi încă mai puţin despre ocazionala şi selectiva editare de carte. În 2007, părintele Marchiş a publicat o cuprinzătoare monografie a aşezămîntului, cu istoricul acestuia şi devenirea lui. Recent, această veritabilă instituţie de cultură a editat, împreună cu Editura Deisis din Sibiu (condusă de Ioan Ică jr.), un volum de eseuri şi studii intitulat Arhangheli şi îngeri, dedicat, desigur, arhanghelilor Mihail şi Gavril, protectorii mănăstirii – primul, „stăpînitor întru chip de foc al ceţilor“; al doilea, îngerul Buneivestiri –, în care semnează (în această ordine): Andrei Pleşu, Alexandru Mihăilă, Bogdan Tătaru-Cazaban, Vlad Bedros, Ovidiu Victor Olar şi Mihail Neamţu. Deloc întîmplător, la mănăstirea cu hramul „conducătorilor oştirilor cereşti“, grecul Ioanichie a dorit, încă de la început, pictarea şi fixarea în memoria enoriaşilor a istoriilor şi miracolelor celor doi arhangheli. În excelentul eseu din acest volum, Ovidiu Victor Olar (autorul unui volum despre cultul arhanghelului Mihail în lumea bizantină) identifică sursele livreşti ale lui Ioanichie (Comoara lui Damaschin Studitul, dar şi omilia arhivarului Pantaleon, diacon al Marii Biserici din Constantinopol), localizînd scenele miraculoase, greu vizibile azi, la intrarea în biserica Stavropoleos: „... în partea dreaptă a uşii: salvarea bisericii din Hone de viitura apelor; vindecarea consulului Studios în scăldătoarea Mănăstirii Germia; hrănirea profetului Ilie în pustie; vindecarea Anei din Constantinopol; salvarea celor trei tineri aruncaţi în cuptorul încins; vestirea naşterii lui Samson; în stînga: vindecarea călugărului Marcianus; salvarea de la înec a copilului de la Dohiariu; botezarea fetei păcătoase din Alexandria; călăuzirea Agarei prin deşert; împiedicarea diavolului să intre în trupul lui Moise; hrănirea profetului Daniil prin mijlocirea lui Avacum.“

Cei doi arhangheli veghează şi azi în mica biserică din inima Bucureştilor, iar cele 12 minuni rememorate îndepărtează răul nu numai de acest loc, dar şi de inima celor ce-i trec pragul. Chipul marelui arhanghel de pe poarta de la Stavropoleos transmite – spune O.V. Olar – un mesaj de speranţă, tradus astfel în preajma Crăciunului: „...în numele lui Hristos, Judecătorul cel drept, puterile de sus îi apără şi îi păzesc pe credincioşi de toată stricăciunea, veghind asupra trupurilor şi sufletelor lor, atît în viaţă, cît şi după moarte. Cei în nevoie vor găsi adăpost sub aripile lor, ca odinioară cei trei tineri în cuptorul încins. Cei betegi se vor întrema. Cei rătăciţi îşi vor afla drumul, ca odinioară Agar în deşert. Cei însetaţi îşi vor vedea setea astîmpărată, iar cei flămînzi îşi vor potoli foamea.“

Este un mesaj de speranţă, dar şi unul de „autoritate spirituală“, de dreaptă „împărtăşire“. Într-o interpretare la „Parabola lucrătorilor nevrednici ai viei“, intitulată chiar „Îngerul autorităţii“, Andrei Pleşu reabilitează autoritatea liber aleasă, mimetismul metabolic al celui care se supune unei autorităţi consimţite. „Ascultarea“ veritabilă (aşa cum este practicată şi azi, la Stavropoleos) ţine şi de această bună aşezare sub o autoritate legitimă: „Autoritatea recunoscută se va răsfrînge asupra celui care o recunoaşte, şi se va regăsi în el în acelaşi moment în care el se va regăsi în ea. A dobîndi autoritate în plan spiritual e a accepta să găzduieşti instanţa autorităţii supreme, mai exact a descoperi că eşti, în adîncul tău, totuna cu ea, loc al prezenţei ei, «locuinţă» a ei. Cunoaşterea sinelui propriu se împlineşte în tocmai ieşirea din sine a sinelui, în întîlnirea lui cu eminenţa sa fondatoare. Atingi, astfel, condiţia «fiului lui Dumnezeu», adică a celui care a primit autoritatea Tatălui.“ Tot în zona „farmecului lumilor intermediare“ (din Despre îngeri) îşi fixează şi Bogdan Tătaru-Cazaban „preliminariile la o teologie a proximităţii“, scriind despre transfigurarea trupurilor angelice, dar şi despre modificarea ierarhiilor îngereşti prin apariţia lui Hristos în angelologia părintelui Dumitru Stăniloae. La fel, Mihail Neamţu, preluînd o sugestie din Despre îngeri („Omul de lîngă înger: călugărul“) scrie despre tăcerea christică, funcţia angelică a laudei şi respingerea, în această logică, a tuturor limbajelor urii. Vast program!

Extrem de interesant şi de instructiv este excursul istoric (cu nenumărate variante angelice) în cele două Testamente, dar mai ales în apocrife (Enoh 1 şi 2) sau în manuscrisele de la Qumran (fiii luminii ţineau secrete numele îngerilor!) făcut de Alexandru Mihăilă; dar şi revizitarea cultului arhanghelilor prin intermediul surselor literare şi iconografice din studiul lui Vlad Bedros.

Antropomorf sau teriomorf, fiinţă de lumină sau duh căzut, foc inteligent sau trup subtil, spirit pur sau diafanul întrupat, îngerul este mesagerul divin şi veghetorul oamenilor, „cel care nu doarme“ şi adesea – în această carte, dar, zilele acestea, şi la Stavropoleos – unul dintre numele secrete ale lui Dumnezeu.