Un (mare) poet care-a murit de foame

N-am prea ajuns, în ultimii ani, la Tîrgul „Gaudeamus“, poate de asta am şi uitat cum arată striveala din weekend, lansările suprapuse, cu sonorizare inutilă (fiindcă oricum nu se aude nimic), privirile goale, lipsite de expresie ale unor cetăţeni nemulţumiţi de vechi recenzii sau, dimpotrivă, de lipsa lor cu desăvîrşire, dezmăţul acela de cărţi aproximativ traduse şi vag redactate, micile poliţe restante, ultimele demisii sau dezertări (după locul din care priveşti), ultimele zvonuri demobilizatoare, ce mai, „industria“ cărţii autohtone cu toţi şi toate ale ei.

Aşa încît, dacă mi-am stricat duminica, am făcut-o cu un scop nobil: să particip la lansarea, în româneşte, a volumului postum al lui César Vallejo, Poeme umane, poetul peruvian unic – amestec singular de modernism cu postmodernism, pe de-o parte, şi de spiritualitate creştină cu militantism comunist pe de alta – care a murit, se pare, de foame, în 1938, la doar 46 de ani, în exilul său parizian. Tradus în româneşte la începutul anilor ’80, de poetul Mihai Cantuniari (cu primul său volum, Heralzii negri),Vallejo a fost citit la noi doar în spaniolă, lucru complicat uneori chiar şi pentru hispanişti, datorită limbii sale poetice extrem de personale, mai ales în ultimul volum antum, Trilce, amestec de quechua şi spaniolă, cuvinte inventate, intertext. Şi iată, la final de 2011, poetul Constantin Abăluţă publică (la Editura Paralela 45) traducerea volumului postum – asambalat de soţia lui Vallejo, Georgette, în 1939 – Poeme umane, urmat de Poeme în proză. Trebuie să aveţi răbdare cu acest poet tragic, de un rafinament rar şi de un continuu curaj (poetic) al intransigenţei, trebuie să intraţi încet şi fără prejudecăţi în poezia lui restituită, ca să înţelegeţi în ce fel publicarea acestui volum de poezie este şi un eveniment cultural românesc.

Cînd am fost invitată să vorbesc despre această carte „umanistă“, mi-am amintit în primul rînd de acel Vallejo pe care l-am învăţat la şcoală; probabil versurile lui inconfundabile le-am auzit prima dată ritmate de inconfundabilul Andrei Ionescu, profesorul meu de literatură hispano-americană la Litere. „Eu m-am născut într-o zi / În care Dumnezeu era grav bolnav“ – sigur aţi auzit măcar o dată versul acesta din Heralzii negri. Dar mai există un Vallejo, cel care a fost considerat, pe bună dreptate, „poetul cel mai universal de la Dante încoace“. Fraza îi aparţine lui Thomas Merton, un mistic al zilelor noastre, poet şi călugăr trapist într-o mănăstire din Kentucky, profesor şi maestru spiritual de mare influenţă pînă la moartea sa accidentală, în 1968. De obicei, cînd se citează această frază a lui Merton (dintr-o scrisoare trimisă în 1963 lui Clayton Eshleman, traducătorul în engleză al lui César Vallejo), nu se precizează faptul că subtilul călugăr trapist înţelegea prin „universal“ – catolic, ceea ce schimbă puţin cuprinderea pe care o vizează azi exegeţii lui Vallejo. Pe de altă parte, rar se pomeneşte o altă frază din aceeaşi scrisoare: „Cred că traducerea lui Vallejo este un proiect de mare şi urgentă importanţă pentru rasa umană“. Merton a şi tradus, de altfel, în engleză binecunoscutul poem premonitoriu al lui Vallejo, apărut acum şi în româneşte în subtila traducere a poetului afin, Constantin Abăluţă: „Voi muri la Paris pe-o ploaie mare / într-o zi pe care mi-o reamintesc. / Voi muri la Paris – şi nu mi-e silă – poate că-ntr-o joi, ca azi, de toamnă“. A murit la Paris, într-o vineri, însă la Lima era, pesemne, încă joi.

César Vallejo a fost comunist, a călătorit (ca mulţi alţi intelectuali ai timpului său) în Rusia, a scris poeme militante (unele traduse chiar în acest volum) şi a definit la un congres responsabilitatea scriitorului aşa cum probabil ar fi făcut-o şi Simone Weil: „Împărăţia mea este din această lume, dar şi din cealaltă“. Militantismul lui e liber-asumat şi (pare, cel puţin azi) ironic („Uneori îmi vine o luxuriantă poftă politică / de-a iubi, de-a săruta tandreţea pe amîndoi obrajii“), cînd nu de-a dreptul tragic („fiindcă, una peste alta, viaţa este / impecabil / imparţial de oribilă, sînt sigur“). Dar sclipirile vallejiene sînt, ca un dar necondiţionat, diseminate în întreg corpusul literaturii hispano-americane, versurile lui au devenit vorbe de duh, mărturii ale apartenenţei pe care nici nu ştim de unde le ştim: „Eu care n-am făcut decît să mă nasc“ sau „Era duminică în urechile străvezii ale măgarului meu“ sau „Tare mă tem să nu fiu acest animal“. Deloc întîmplător, Llosa – care numai de stîngism n-ar putea fi suspectat – şi-a încheiat discursul la primirea Premiului Nobel cu versul lui César Vallejo, „Hay, hermanos, muchísimo que hacer!“, ce sună azi, în româneşte, „Există, fraţilor, atîtea de făcut!“.

În aceste Poeme umane postume pe care le putem întîlni azi şi în limba română, graţie întîlnirii între doi poeţi autentici, Vallejo este, înainte de orice, un poet profund spiritual. El este cu adevărat poetul universal despre care vorbea Merton, însă în sensul generos (ce azi, după atîtea accidente ale istoriei, sună rebarbativ) de poet al omului, al omenescului cu toate ale sale.