Toţi oamenii jurnalistului
● Vlad Mixich, Fanaticii. Portretele a zece oameni cu vocaţie, Editura Humanitas, 2011.
Din cînd în cînd mă văd nevoit să constat lipsa unor genuri de pe piaţa noastră de carte. Genul non-fiction, spre exemplu, este foarte limitat la noi, iar jurnaliştii, care prin alte părţi publică lungi reportaje, anchete sau biografiile unor personalităţi istorice, politice, culturale etc., la noi lipsesc din librării sau sînt prezenţi fie cu volume de publicistică, adică interviuri sau editoriale, fie cu speculaţii pe marginea Revoluţiei. Cauzele sînt multiple, probabil cea mai importantă fiind chiar lipsa unor publicaţii unde genurile, toate genurile jurnalismului să poată fi practicate în mod regulat şi profesionist. Or, la noi, exceptînd mediul online, presa n-a oferit prea multe şanse jurnaliştilor să continue tradiţia unor reporteri precum Brunea-Fox sau Geo Bogza, pentru a da numai aceste exemple intrate în literatură. Criza, şi de audienţă, şi de credibilitate, în care se află presa românească acum se datorează, în primul rînd, propriului parcurs din ultimele două decenii: oscilant, oportunist, improvizat, superficial.
Editura Humanitas, care pare să deţină monopol pe genul non-fiction la noi, i-a publicat însă în ultimii ani pe Iulian Comănescu, Cristian Pătrăşconiu şi Alexandru-Brăduţ Ulmanu, iar acum – în seria intitulată Premiul „Milan Kundera“, sponsorizată de scriitorul francez care a donat editurii valoarea în bani a Premiului „Ovidius“ primit anul trecut din partea USR – şi pe mai tînărul Vlad Mixich, jurnalist cu studii de medicină, distins între timp cu premii şi burse, activînd în principal pe HotNews.ro, dar şi în singurele publicaţii care mai sprijină genurile jurnalismului adevărat: Esquire, Decât O Revistă şi, fireşte, Dilema veche. Într-o scurtă introducere, Vlad Mixich motivează titlul ales pentru această galerie a celor zece „oameni cu vocaţie“ definind termenul „fanatic“, în general, conotat negativ, exclusiv prin alianţa dintre pasiune şi credinţă: „Oamenii pe care îi veţi întîlni în paginile următoare sînt uniţi prin devotamentul lor pătimaş faţă de o idee, un vis sau un proiect“. Cum mai adaugă jurnalistul, cei zece au însemnat ceva în România ultimului deceniu – fireşte, aceştia nu sînt singurii –, demersul său este cu atît mai lăudabil cu cît nu stăm prea grozav la capitolul modele, iar eroii populari de la noi sînt, aproape fără excepţie, prefabricaţi de mass-media.
„Fanaticii“ lui Vlad Mixich sînt personalităţi diferite, şi modul în care jurnalistul le conturează portretele variază de la un caz la altul, salvînd, astfel, volumul de la monotonia aceluiaşi tip de abordare. Ce rămîne constant este modul flexibil cu care Vlad Mixich se apropie, se adaptează şi îşi urmăreşte personajul, felul discret în care foloseşte şi strecoară informaţia în text, dinamica relatării, atenţia acordată detaliilor, dar, mai ales, disciplina cu care rămîne obiectiv. Se simte admiraţia pe care o are faţă de un personaj sau altul, dar portretele lui Vlad Mixich nu sînt stilizate, nu sînt emfatice, jurnalistul jucînd bine rolul umbrei care consemnează, mai de aproape sau din depărtare, fiind atent şi prezent, dar discret, fără a se pune în fason, fără a sta prea mult în cadru. O performanţă, dat fiind că, în toate cazurile, Vlad Mixich îşi însoţeşte personajele „pe teren“, uneori pe parcursul mai multor zile sau de-a lungul mai multor întîlniri. Altfel spus, calitatea acestor portrete este absenţa comentariului jurnalistului. Cum nu este intruziv, nici nu moralizează, mulţumindu-se să surprindă şi să extragă în urma acestor întîlniri şi însoţiri firea omului, felul de a fi şi de a crede în ceea ce face, lăsînd însă, de fiecare dată, lucruri nelămurite, învăluite în continuare în farmecul şi misterul personal. Asta îmi place cel mai mult la Vlad Mixich, lipsa vanităţii de a crede că poate dezvălui cu totul un personaj, oricît de mult s-ar apropia de el. De altfel, acestui bun-simţ jurnalistul îi datorează însăşi încrederea cu care personajele îl acceptă în apropierea lor şi i se confesează. Şi, cu o singură excepţie, Vlad Mixich nu le-a înşelat aşteptările.
Spuneam că portretele sale surprind firea oamenilor. Actorul Marcel Iureş apare drept un tip retras, timid şi modest (chit că în adolescenţă a cîntat într-o trupă rock, a filmat roluri de villain la Hollywood şi este cititorul pasionat al Revoltei maselor de Ortega y Gasset), sensibil la aparenţe şi suprafeţe, croit parcă după filozofia Zen, împăcat cu sine şi blînd, dar exact şi aspru în judecăţi. Lui Cătălin Dorian Florescu, scriitorul elveţian de origine română, pe care îl însoţeşte cîteva zile în turneul de promovare a romanului Zaira, Vlad Mixich îi surprinde perfect, în ciuda handicapului locomotor, vitalitatea şi determinarea, dar şi sensibilitatea şi umorul. Pe Theodor Paleologu, jurnalistul îl urmăreşte de-a lungul unei lungi şi tensionante zile de vot din toamna lui 2008, cînd proaspătul politician candida pentru un loc în Colegiul 9. Cezar Paul-Bădescu spunea că textul nu e lipsit de „candori“ şi e adevărat, doar că acestea nu-i aparţin atît jurnalistului, cît tînărului politician ezitant şi ticăit care, printre altele, îşi rătăceşte buletinul taman în ziua votului. Mihai Ghyka face figura unui Jerry Maguire al multinaţionalelor, energicul Mircea Dinescu îşi dezvăluie, într-un foarte frumos reportaj de atmosferă, dimensiunea bucolică a fiinţei, iar handbalista Cristina Neagu pare pierdută de bunăvoie în angrenajul echipei Oltchim din Rm. Vîlcea. Trei texte, complicate din cauza iţelor politice ţesute în jurul personajelor, dar bine documentate, sînt cele dedicate Institutului Cantacuzino şi cercetătorului Cătălin Ţucureanu (cel mai revoltător text prin relevarea neimplicării politice în finanţarea institutului), SMURD-ului şi sirianului Raed Arafat, Justiţiei şi Monicăi Macovei, acesta din urmă fiind remarcabil prin felul, emoţionant pe alocuri (jurnalistul caută permanent în ochii şi privirea femeii), în care surprinde singurătatea politicianului român de bună-credinţă.
Cel mai problematic portret este însă cel al lui Dan Puric, singurul text, de altfel, în care jurnalistul nu consonează cu subiectul său şi în care îşi propune nu să descopere un om, ci să afle un răspuns: cum s-a produs convertirea? Contrastele sînt aici mari, căci Dan Puric se află într-un conflict pe tema retrocedării cu primarul orăşelului natal; matematicianul Liviu Ornea, tovarăş de armată, şi actorul Andi Vasluianu, fost elev, sînt ambii în dezacord cu evoluţia şi discursul actual al actorului; Vlad Mixich consemnează deopotrivă adoraţia lui Robert Turcescu şi referirea lui Andrei Pleşu la „sindromul de guru“ al lui Dan Puric, precum şi reacţia actorului... Jurnalistul nu-şi judecă însă în mod direct nici de data aceasta personajul (pe care-l însoţeşte la repetiţii, la conferinţe şi emisiuni TV), dar e suficient să-i consemneze vorbele şi reacţiile pentru a-i arăta impostura intelectuală, al cărei succes îl explică astfel (aceasta fiind una dintre puţinele „intervenţii“ pe aceste portrete): „Dan Puric e un fenomen. Fascinează. Dar nu fascinează prin talent, prin erudiţie sau genialitate. Ci prin credinţă. În DEX, credinţa este definită ca fiind convingere, siguranţă, certitudine. Certitudinea lui Dan Puric este creştin-ortodoxă. Fiind o certitudine, ea nu are nuanţe, simţul măsurii sau temeri. Are în schimb putere. Puterea credinţei care poate aprinde cărbunii mulţimii. Şi care, fiind o specie rar întîlnită în lumea de astăzi, fascinează. Şi aproape că nici nu mai e important dacă Dan Puric crede în stricăciunea paşapoartelor biometrice, în conspiraţiile oculte sau în vaccinurile malefice. E suficient să creadă. Şi asta fascinează mulţimea.“ Jurnalistul află şi răspunsul la întrebarea privind momentul convertirii actorului, dar misterul nu se dezvăluie pînă la capăt nici de această dată. Poate şi din această cauză Dan Puric este singurul personaj nemulţumit de portretul făcut.
În chip de concluzie, Vlad Mixich este al 11-lea om cu vocaţie din carte şi eu cred că înseamnă ceva pentru jurnalismul românesc. Urmăriţi-l!
