O ultimă lectură

Ştiţi, desigur, acel moment cînd dai peste o carte care fusese scrisă pentru tine, care-ţi fusese destinată direct. Jurnal în fărîme cu Ionescu al lui Lucian Raicu a fost, pentru mine, o asemenea carte, cum a fost, fără îndoială, Critica-formă de viaţă sau Scene din romanul literaturii. N-am avut toate cărţile lui Raicu decît tîrziu, mai exact acum cinci ani, pe 22 noiembrie 2006. Încercam de cîtva timp să mi le procur pe toate (ştiţi, desigur, şi aviditatea aia: să le ai pe toate deodată, de parcă le poţi citi altfel decît pe rînd). Şi, într-o seară, la un telefon cu Agopian, am aflat că toate cărţile lui Lucian Raicu (cu semnătură) tocmai fuseseră puse în vînzare la un anticariat de pe strada Doamnei de către cineva care-şi lichida biblioteca. M-am dus a doua zi, le-am luat pe toate şi, cu ele în braţe, m-am oprit la o cîrciumă din zonă, Red Lion, unde acum 5 ani, cînd Caţavencii îşi aveau redacţia lîngă Universitate, ştiam sigur că-l găsesc şi pe Agop. L-am găsit, i-am mulţumit pentru pont, iar el, cu vocea lui mucalită şi cu neîncrederea lui practică în ceea ce s-ar numi sincronicitate, mi-a zis că Lucian Raicu tocmai murise, cu o seară înainte, la Paris. Cînd i-am povestit Soniei Larian – soţia lui Raicu – întîmplarea, am aflat că povestea ar avea şi un epilog: lui Lucian Raicu i se spunea, în ultimii săi ani parizieni, „Leul roşu“, aşa cum se chema barul unde intrasem să-i mulţumesc lui Agopian pentru toate cărţile lui Raicu. Au mai fost cîteva întîmplări de acest fel, de cînd încerc să scriu despre fiinţa stranie care a fost Lucian Raicu, dar n-o să insist.

Mă tot gîndesc însă la „lecturile ultime“ ale lui Raicu, cele destinate ultimei perioade din viaţa cuiva, lecturile edificate, singurele care rezistă anumitor întrebări. Jurnal în fărîme cu Ionescu, penultima sa carte publicată, este, fără îndoială, mărturia unei asemenea lecturi. Acest jurnal nu e unul demn (căci, spunea Lucian Raicu, „un jurnal demn este un nonsens“), ci jurnalul unui „biet om“ (în sens gogolian), al unui „biet cititor“ (în sens şestovian) – o biată „conştiinţă nefericită“ cu spectrul morţii nu în faţă, cum se zice, ci chiar în sine, înăuntrul unei conştiinţe critice pe care abia acum o poate împărtăşi cu Eugène Ionesco. Lucian Raicu reuşeşte să scrie despre opera lui Ionesco abia la Paris, după renunţarea la tot ce însemnase viaţa sa de pînă atunci. Călătoria la morţi cu Ionesco din jurnal jalonează această recitire şi această rescriere de sine. A citi are aici sensul de a învăţa să mori.

Fractura interioară pe care-o trăise criticul rupîndu-se de tot ce însemnase viaţa sa de pînă atunci (literatura, limba română, lumea literară în care era nu doar preţuit şi admirat, ci iubit cum nici un alt critic din acea perioadă nu fusese) îi luase cel mai important lucru: plăcerea de a citi. Plecarea în Occident fusese, fără îndoială, o trecere dincolo (într-un fel, de natura celei care va urma, în 2006), iar recitirea lui Ionesco înseamnă şi împărtăşirea, cu acest unic scriitor, a unei conştiinţe comune: aceea a mortalităţii. Ca să-l poată citi adecvat acum şi aici (notaţia e din 20 aprilie 1987), Lucian Raicu devine, aşa zicînd, cititorul pur, o specie rară, obţinută prin renunţarea (aproape) totală la critica literară, la întreg harnaşamentul hermeneutic pe care aceasta îl presupune. Raicu este, în acest jurnal, cititorul care împărtăşeşte cu scriitorul conştiinţa că trăieşte o singură dată. Moartea există în fiecare rînd scris de Ionesco, în fiecare secundă trăită de Raicu acum şi aici (în timp ce citeşte), iar singura lectură demnă de interes (cu sens) este această reîntîlnire neaşteptată şi ne(mai)sperată. Lectura pe care i-o face Lucian Raicu lui Eugène Ionesco la Paris este o veritabilă revelaţie a morţii.

Groaza de moarte a lui Ionesco (cea care-l făcea să doarmă cu lumina aprinsă în tinereţe), motorul fundamental al celor mai cutremurătoare pagini ale sale, „dialogul monologic“ cu moartea reprezintă terenul pe care cei doi – scriitor şi cititor – se întîlnesc pentru o ultimă lectură. Raţionalul act al lecturii transformă – şi pentru Raicu, acum şi aici, adică în eternul prezent al lecturii – slăbiciunea, frica în putere, deşi, în mod evident, nu raţiunea diurnă a fost cea care a dictat alegerea lui Ionesco, recitirea sa cu ultimele puteri, înţelegerea sa aşa cum puţini critici (poate Matei Călinescu, în regim universitar şi diurn) au făcut-o. L-ar fi putut citi Lucian Raicu şi altfel pe Ionesco, altcîndva (în România comunistă), altundeva (pe Şoseaua Ştefan cel Mare, aproape de Circ, unde locuia împreună cu Sonia Larian)? Cred că nu, indiferent cîte depresiuni omeneşti ar mai fi traversat pînă să ajungă în geometrica Rue Bargue, din vechiul cartier Vaugirard (unde locuise, desigur, şi Gellu Naum).

Lectura şi adnotarea lui Ionesco sînt doar acum şi aici o „terapeutică a adevărului“. La fel ca pentru Bătrînul din Jeux de massacre, pentru Raicu ajuns la Paris, viaţa nu mai are nimic miraculos, toate cărţile pe care şi le-a dorit şi le-a căutat o viaţă nu-i mai spun nimic. Lectura lui Ionesco e însă o terapie homeopatică, în care răul este reingurgitat în doze infinitezimale, iar rezultatul este, în primă instanţă, devastator. Altceva nu mai e însă de făcut, crede Raicu, scriitorii triumfători, cabotinii absolutului, snobii spirituali nu i-ar folosi acum la nimic. Toată literatura şi toată critica (cu rare excepţii) nu fac, în faţa morţii, altceva decît să întărească butaforia, egoismul, separarea. Totuşi, cum de Eugène Ionesco este – pentru Raicu devenit, dintr-un mare critic, un cititor pur – cu totul altceva decît literatură? Cărţile lui Ionesco devin – în acest tip de lectură liminală – „oracole manuale“, cărţi de vise, manuale de iniţiere în vid, în nimic, aşadar în „tot ce este“. A-l citi aşa pe Ionesco – plonjînd cu luciditate în conştiinţa neagră a personajelor sale dramatice, tragice, uneori comice în demenţa lor – reface un grad zero al lecturii, acela al unei singure cărţi (opere) destinate unui singur cititor (critic?). Cînd îl citim pe Ionesco, de obicei intuim, percepem şi rezistăm interpretîndu-l, reprezentîndu-l, traducîndu-l şi antologîndu-l. Singur Lucian Raicu nu a „rezistat“: a intrat, cu vidul vieţii sale din acel moment, în „ciudata substanţă care circulă liberă de orice constrîngeri pe întreaga întindere a textului ionescian“, iar de aici, în vidul mai mare pe care-l semnala acest text. Şi, în mai multe feluri, a rămas acolo în toţi cei aproape 20 de ani cît a durat exilul său parizian.