Istoria rockului românesc
● Doru Ionescu, Club A – 42 de ani. Muzica tinereţii tale, prefaţă de Emil Barbu Popescu, Editura Casa de pariuri literare, 2011.
Înfiinţat oficial în martie 1969, legendarul club studenţesc bucureştean Club A a împlinit anul acesta 42 de ani, palmaresul acestor simetrici 21 de ani de dictatură şi alţi 21 de ani de la Revoluţie fiind unul pe măsură: 420 de concerte susţinute de 150 de trupe, 202 dezbateri, 158 de întîlniri literare, peste 200 de reprezentaţii susţinute de 30 de trupe de teatru. Volumul de faţă, alcătuit de Doru Ionescu, jurnalist şi realizator de emisiuni TV (Timpul Chitarelor, Remix) convertit în ultimul deceniu în arhivar-monograful rockului românesc, departe de a fi un volum aniversar tipic, plin cu testimoniale şi rememorări sentimentale, se constituie, de fapt, într-o istorie esenţială a rockului românesc aşa cum a fost el văzut /ascultat /cîntat pe scena clubului studenţilor de la Arhitectură. Cele cinci „festivaluri naţionale de muzică pop“ organizate de Club A (în 1969, 1971, 1979, 1981 şi în 1990), plus cele două gale aniversare din 1999 şi 2003 alcătuiesc nucleele (sau, dacă vreţi, pretextele) acestui volum în care harnicul şi pasionatul Doru Ionescu face monografia fiecărei trupe participante (vreo 40 cu totul), dar şi a folkiştilor, din tot acest puzzle rezultînd, cum spuneam, dacă nu o istorie a rockului şi a folkului românesc în sensul convenţional, atunci o imagine relevantă a pop-ului – în sensul de cultură populară – din România comunistă.
Constrîns a folosi surse cît se poate de variate (presa vremii, arhiva TVR, interviuri, fotografii, booklet-uri de albume, Internet), Doru Ionescu reuşeşte să pună cap la cap suficiente informaţii cît să contureze fiecărei trupe în parte povestea începutului, schimbările de componenţă, vîrfurile de carieră, dar şi problemele cu cenzura, totul într-un amestec, deseori fascinant, de informaţie, trivia şi confesiuni ale muzicienilor de atunci, dintre care mulţi, astăzi, nici nu se mai află în ţară, oricum se ocupă cu altceva. Căci Doru Ionescu îşi aduce informaţia pînă în prezent, făcînd uneori eforturi destul de mari de a da de urma rockerilor de altădată răspîndiţi prin toată lumea. Asta pentru că, din varii motive, puţine trupe au supravieţuit comunismului (iar posturile de radio actuale oricum n-au recuperat „şlagărele rock“ de atunci) şi nu cred că mă hazardez dacă spun că trei sferturi dintre numele care altădată au făcut gloria festivalului Club A astăzi nu spun (mai) nimic generaţiilor tinere sub 35-40 de ani: Romanticii, Chromatic, Olympic ’64, Modern Grup, Post-scriptum, FFN, Curtea Veche, Academica, Experimental Q, Modal Q, Accent, Redivivus, Basorelief, Sideral, Gramophon, Domino, Roata, Sfinx, Compania de sunet, Dorin Liviu Zaharia, Nicu Vladimir, Marcela Saftiuc ş.a. Din acest pdv, volumul lui Doru Ionescu este şi un memorial al folk/rockului românesc şi este destul de trist să constaţi că, la peste două decenii de la Revoluţie, cultura pop din perioada comunistă a fost atît de puţin recuperată. E-adevărat că multe trupe au avut o existenţă scurtă, mulţi muzicieni au fost constrînşi la compromisuri artistice, cei mai mulţi au fugit din ţară nevalorificîndu-şi talentul sau ratîndu-şi carierele, instrumente bune nu prea se găseau sau erau foarte scumpe (o folkistă şi-a vîndut sîngele pentru a-şi cumpăra o chitară), discurile se înregistrau foarte greu („remarcabilă prin atitudinea sa neprietenoasă faţă de rock“, Electrecordul imprima doar o serie intitulată Formaţii rock româneşti, un fel de compilaţii, de discuri colective), unele melodii erau cenzurate, altele – interzise, concertele aveau nevoie de vizionări şi aprobări (Liviu Tudan şi-a ars partiturile unei opere rock, Sinestezie, care i-a fost interzisă în 1971), la radio folk/rockul se auzea puţin, la televizor înregistrările din concerte sau în studio erau încă şi mai rare, iar videoclipuri nici nu se făceau (era mai uşor să mergi la concertele de pe litoral, decît să vezi o trupă la televizor), presă de specialitate nu exista (doar topuri prin reviste precum Săptămîna), astfel că pentru mulţi „setlistul“ celor cinci ediţii antedecembriste ale festivalului Club A are sens doar prin nume precum Roşu şi Negru, Phoenix, Semnal M, Mondial, Iris, Compact, Holograf, Nicu Alifantis, Alexandru Andrieş, Cargo sau Timpuri Noi, nume longevive care au reuşit să treacă „graniţa“ lui ’89 şi s-au integrat, fiecare cum a putut, unei industrii muzicale ceva mai normale. Unul dintre principalele merite ale cărţii lui Doru Ionescu este că vorbeşte, aşadar, despre eroii necunoscuţi ai folk/rockului românesc (unii morţi, alţii, cei mai mulţi, plecaţi definitiv în străinătate), instrumentişti şi muzicieni talentaţi (majoritatea cu studii de arhitectură sau absolvenţi de Conservator), unii chiar vizionari, a căror operă, pusă în context internaţional, ar fi putut însemna ceva, dacă pop-ul românesc n-ar fi rămas în ghetto-ul comunist şi li s-ar fi dat voie să creeze liber sau să plece pentru a concerta în Occident: Dan Andrei Aldea, Dorin Liviu Zaharia (poate cel mai interesant personaj, un fel de Horia Bernea al rock-ului), Mircea Florian, Adrian Ivaniţchi, Silviu Brandes, Sorin Chifiriuc, Sorin Tudoran, Doru Apreotesei, Liviu Tudan, Valeriu Sterian ş.a.
Dar dacă atunci era imposibil ca muzicienii să fie celebraţi ca staruri, căci cultul personalităţii era rezervat doar dictatorului, motiv pentru care dimensiunea mediatică a pop-ului era redusă la minimum (iată un incredibil paradox: cultura pop în comunism s-a constituit fără a beneficia de mediatizare), astăzi posturile de radio şi canalele muzicale sînt, cu foarte rare excepţii, complet rupte de trecut şi am putea spune că, de fapt, pop-ul românesc nu are memorie. Deschid aici o paranteză dedicată Cenaclului „Flacăra“, care răspîndea pop-ul laolaltă cu naţionalismul ceauşist, suplinind astfel lipsa mijloacelor media prin plata tributului ideologic, şi din care majoritatea folkiştilor/rockerilor antologaţi de Doru Ionescu mărturisesc că, într-un moment sau altul, s-au retras scîrbiţi. Ar fi interesantă o analiză a cenaclului nu doar din perspectiva impactului popular (imens), dar, mai ales, prin prisma artiştilor constrînşi să apeleze la structura cenaclistă şi care, mai devreme sau mai tîrziu, şi-au dat seama, dezamăgiţi sau chiar revoltaţi, că fac parte, de fapt, dintr-un mecanism ideologizat.
Dincolo de ineditul informaţiilor, volumul oferă şi fragmente memorabile de umor. Iată-l pe Silviu Brandes rememorînd momentul întîlnirii cu Ovidiu Lipan: „Aveam nevoie urgent de cineva la tobe şi aud de un copil de 13 ani, care cînta la o nuntă ţărănească. Mă duc şi observ nişte mişcări de baterist cum nu mai văzusem. De fapt, în timp ce bătea, trebuia să supravegheze şi o oală cu sarmale, aşa că el se străduia prin acele mişcări dezarticulate să alunge un cîine care tot dădea tîrcoale... Aşa l-am cunoscut pe Ţăndărică, într-un balet ciudat!“. Unele cîntece din perioada rockului psihedelic/progresiv aveau astfel de nume: „Dodecameronul focului alb“, „Ruşinea soarelui“, „Mierla devoratice într-un zbor bezmetic şi nedesluşit“, „Temeri şi temele la trecerea păsării cu zborul rece“, „Dansul Kronkobaurului turbulent“, „Corin, Delfinul din flacon şi merele de aur“, „Zece arici înamoraţi“ sau „Urme de paşi pe infinit“ (vezi clip mai jos). Unele trupe se numeau Ceata Melopoică, Tarabostes, Laserii, Stelele din Lugoj, Obsesiile Globului Portocaliu, Mă ajută Zburătorii, iar Catena, înfiinţată în ’68, prima trupă românească de rock feminin, aveau un cîntec numit „Peştera muierii“. Iată şi cum sunau versurile unui cîntec din ’88 al trupei Timpuri Noi: „Ieri purtai un şubler nou / la salopeta neagră / cît îmi eşti de dragă. // Un albastru infinit / este tot concediul / mă gîndesc la muncă atît / de nu am remediu“.
În chip de concluzie, Club A face parte din istoria rockului românesc, o istorie a tinereţii trăite între creativitate şi cenzură, constrînsă să fie subversivă, cu momente de tot felul, de la normalitate la ridicol şi absurd. Un alt capitol de cultură populară rămas aproape obscur.
