Ieremiade

Cred, din ce în ce mai mult în ultima vreme, că între nenumăratele specii de scriitori există una care nu înţelege în ruptul capului la ce foloseşte critica literară. Există scriitori (buni sau răi) care pricep sensul criticii într-o lume suprasaturată de cărţi, şi alţii, din ce în ce mai mulţi, cărora critica literară li se pare o iederă căţărătoare pe edificiile muncii lor. Scriitori conştienţi de propria creaţie, capabili de recul contemplativ şi dotaţi cu organul îndoielii metodice, şi scriitori convinşi că emană continuu, precum păianjenul, o substanţă autosuficientă, perfectă şi nemaivăzută, în care nu încap paraziţii lumilor alternative. Fără îndoială, la naşterea celei de-a doua categorii, vocală mai ales prin diletanţi, au contribuit şi impostorii, mercenarii ori caraghioşii criticii literare. Ei sînt destui, ca în orice meserie, doar că aici se văd rapid – şi într-o literatură mică precum a noastră, şi într-una mai mare, mai veche şi mult mai variată, cum e, de pildă, literatura spaniolă. Cu toate astea, o anchetă printre cei mai importanţi critici spanioli în funcţiune a fost considerată recent, de revista digitală care a găzduit-o, o sigură „sinucidere jurnalistică“. Căci, nu-i aşa, critica nu vinde, criticii (subordonaţi, afiliaţi, mercenarizaţi) nu mai sînt credibili! Ieremiade de început de an, cam retorice, căci – afirmă la unison toţi cei invitaţi de FronteraD să-şi spună părerea – critica este obligatorie, deşi nu pentru oricine.

Îl ştiţi, desigur, pe Ignacio Echevarría – demisia sa de la Babelia, în urma unor presiuni editoriale, a zguduit nu de mult fronturile, şi aşa rărite, ale criticii de întîmpinare credibile. Acum el scrie la revistele El Mundo, Revista de Libros, El Mercurio din Santiago de Chile, iar în FronteraD e convins că criticul literar trebuie să fie un politician al literaturii: „...în sensul în care judecata sa de valoare nu exprimă doar gustul său personal; criticul acţionează în numele unei idei despre literatură care, oricît de mult i-ar aparţine, îl şi transcende într-un anumit fel. Criticul trebuie să fie capabil să disocieze între inclinaţia sa personală pentru o anumită operă literară şi valoarea publică pe care, în opinia sa, o capătă o anumită operă.“ Desigur, nu orice critic, ci – aşa cum spunea acelaşi I.E. mai de mult, într-un interviu din Dilema – cel care, prin cultură, exerciţiu critic şi onestitate ajunge să poată îndeplini acest „oficiu“. Cît despre eternul conflict (de interese) dintre critică şi piaţă, Ignacio Echevarría e o voce care merită ascultată: „Ceea ce face diferenţa radicală între critica literară şi publicitate sau jurnalism cultural este voinţa sa de ordonare, adică de inserare a experienţei de lectură într-o structură de semnificaţii care să poată fi împărtăşită mai multor cititori. În această structură este cuprinsă şi literatura: un sistem de relaţii care conferă contururi recognoscibile acelei magme informe şi mult prea vaste de texte. În virtutea cunoaşterii acestui sistem şi a ideii pe care şi-o face despre el, criticul se simte împins să respingă anumite opere care, în opinia sa, reiau drumuri deja bătute, aflîndu-se eventual sub nivelul deja dobîndit de alte opere. Aici se produce conflictul între critică şi agenţii de piaţă editorială sau cei ai culturii de masă care, indiferenţi la acest aspect, valorizează opera literară doar în funcţie de succesul ei, de acceptarea de către un număr cît mai mare de cititori.“

Despre independenţa criticii vorbeşte şi Eduardo Lago, scriitor, acum critic la Babelia, fostul director al Institutului Cervantes din New York: „Critica este un serviciu public... obiectiv care are obligaţia de a decodifica ceea ce se află îndărătul operei, iar în spatele acesteia se află multe interese editoriale, comerciale... În lumea anglo-saxonă e posibilă o critică independentă. Îmi amintesc critici devastatoare la cărţi de Philip Roth sau de Paul Auster... James Wood a spus, de pildă, că de multă vreme Paul Auster scrie gunoaie.“

Santos Sanz Villanueva, profesor de literatură la Universtatea Complutense şi critic la El Cultural, crede că „independenţa criticului, esenţială pentru supravieţuirea disciplinei, este şi un ingredient care asigură calitatea activităţii de critic literar. În Spania, mulţi scriitori trăiesc din propriul scris, dar nu cunosc nici un critic literar care să-şi poată întreţine familia din munca sa. E o circumstanţă care încurajează amatorismul, societatea de întrajutorare reciprocă, mercenariatul pe la periferia industriei editoriale“. Dar, respingînd ieremiadele ca fiind o mostră de proastă educaţie, Santos Sanz Villanueva crede că, pînă şi azi, meseria de critic e una de vocaţie: „Nimeni nu ne obligă să fim critici. Ceea ce-i indubitabil e faptul că meseria de critic este mai importantă azi, în era informaţiei. Criticul încetează să mai fie un mediator general, cum era pînă nu de mult, şi se converteşte într-un intermediar limitat. Un mediator care-i interesează pe puţini cititori, dar nu pe oricine.“

Foarte interesant mi s-a părut răspunsul lui José María Pozuelo Yvancos, profesor la Universitatea din Murcia, critic la ABC Cultural (concurenţa Babeliei), care enumeră trei funcţii ale actului critic de întîmpinare – informarea, judecata de valoare şi, cu o vorbă a lui Barthes, „al treilea simţ“: „O bună cronică trebuie să conţină toată prezenţa de spirit posibilă pentru a cîştiga noi cititori, iar asta nu se obţine nici printr-o bună informare, nici printr-o impecabilă judecată de valoare. E vorba despre o complicitate a entuziasmului pe care bunii cititori o vor recunoaşte întotdeauna la un critic. E un lucru care are de-a face cu partea de creaţie din critica literară.“

Cum e la noi? Pentru edificare, vă recomand o discuţie recentă de pe un blog cultural trendy, „Critica angajată. Pornind de la un interviu cu Linda Hutcheon“. Ca să vedeţi de la ce s-a pornit şi unde s-a ajuns.