Insomniacul femeilor

 ● Radu Ţuculescu, Femeile insomniacului, Editura Cartea Românească, 2012. 

Romanul precedent al lui Radu Ţuculescu, Stalin, cu sapa-nainte (2009), era povestea unei singure zile din viaţa unui bărbat părăsit de soţia plecată la muncă în Spania, rămas să-şi crească singur fiica adolescentă şi confruntîndu-se cu ceea ce părea a fi începutul crizei vîrstei mijlocii. Tot un bărbat singur este şi protagonistul acestei novella, Septimius Ilarie zis Timi, un bărbat fără cine ştie ce calităţi fizice, dar un tip cît se poate de agreabil, calm şi discret, ordonat şi meticulos, bucătar pasionat, care are cultul prieteniei, este îndrăgostit de blues şi profesează ca jurnalist sportiv (după ce, în adolescenţă, a scris şi publicat poezii). Timi este ceea ce se cheamă un om bun şi la locul lui, care ştie să-i asculte pe ceilalţi, îi face să se deschidă în faţa lui, oferindu-le o binefăcătoare senzaţie de confort. Pînă şi insomniile lui sînt expresia acestei permanente disponibilităţi de a se oferi celorlalţi la orice oră din zi şi din noapte: „Uşa apartamentului rămîne descuiată, pentru ca orice prieten sau şi o simplă cunoştinţă să intre, în caz de nevoie, şi să găsească un temporar adăpost. Poate soseşte omul dintr-un alt oraş în miez de noapte şi nu are cameră rezervată la hotel ori nu are chef de hotel; poate nu-şi găseşte cheile de la garsonieră ori nu-l mai lasă nevasta în apartament, supărată că a întîrziat ori a băut peste măsură. Poate vrea să i se destăinuie lui Septimius ori pur şi simplu mai are chef de-o duşcă, două. Cumpără o sticlă de rachiu alb şi merge la Timi, intrînd în apartament fără nici o jenă, fără nici o reţinere. Aşa se întîmplă că, adesea, trezindu-se în miez de noapte, Timi descoperă în bucătărie un prieten zîmbitor care-l aşteaptă cu paharul plin şi cu o cafea aburindă, proaspăt făcută. Doar cînd vine cîte o femeie la el, Timi încuie uşa. Cel care găseşte uşa încuiată ştie şi nu insistă.“ Căci această calitate a înţelegerii şi această disponibilitate afectivă, felul în care inspiră încredere şi modul în care ştie să fie tăcut şi discret se răsfrîng, mai ales, asupra relaţiilor sale cu femeile, majoritatea măritate sau fete bătrîne, care poposesc în apartamentul lui, ordonat şi cu blues în fundal, ca într-o oază de linişte ce le izolează, pentru o noapte măcar, de rutina, frustrările şi plictiseala propriilor vieţi. Timi este un om al femeilor, dar nu tipul seducător ofensiv, macho sau pasional, ci delicat şi consolator: el nu cucereşte, ci atrage; nu incită, ci se dedică; nu oferă o – pînă la urmă – trivială descărcare prin sex, ci terapie prin tandreţe. Altfel spus, nu femeile îi aparţin, ci el li se oferă.

Această relaţie specială pe care o are cu femeile se datorează copilăriei petrecute în mijlocul femeilor. Romanul se deschide, de altfel, cu naşterea, copilăria şi adolescenţa lui Timi crescut lîngă mama, care-i citeşte din O mie şi una de nopţi şi îl introduce în lumea sportului, şi sora mai mare. Mai întîi tatăl, apoi şi un unchi îi părăseşte, astfel că micului Timi o verişoară îi explică mai întîi misterele pianului, apoi şi pe cele ale sexului, într-o scenă de mare duioşie şi amuzament. (Radu Ţuculescu este, de altfel, un mic maestru al iniţierilor erotice, pasajul respectiv din romanul precedent fiind, la fel, unul dintre cele mai frumoase din carte.) Iniţierea verişoarei continuă cu aprofundarea alături de o colegă de liceu, pentru ca profesoara de latină, pe nume Augusta, să-i propună şi ea, în schimbul participării la olimpiadă, o explorare „caliguleană“ a dragostei: „Augusta! Septimius! Augusta! Septimius!... Tu auzi cum intră numele noastre în rezonanţă? Ca două sfere cereşti întîlnindu-se sub bolta universului... Asta înseamnă multe. Noi doi... Toate la timpul lor. Acuma e timpul pregătirii pentru olimpiadă. Dar îţi promit.“

Ajuns la maturitate, Timi va întoarce bunătatea, tandreţea şi priceperea acestor femei, inclusiv profesoarei de latină cu care se va reîntîlni, după mulţi ani, şi îi va consola singurătatea. Acesta nefiind un eufemism, căci, deşi titlul poate induce în eroare, micul roman al lui Radu Ţuculescu n-are prea multe de-a face cu sexul, este, cel mult, soft erotic: scene sexuale nu au loc, se desfăşoară în schimb ample comportamente senzuale. Profesoara de latină, ajunsă peste ani în apartamentul lui de burlac, se comportă ca şi cum ar putea avea o aventură cu fostul ei elev, iar Timi doar o face să se simtă dorită, răsfăţînd-o muzical şi culinar. Cu Mura, o colegă de redacţie, pleacă într-o croazieră „în interes de serviciu“ pe Nil, iar chelneriţa Pati vine în apartamentul său pentru a i se confesa (vorbele ei erau „un ordin, o rugăminte, o implorare, un ţipăt de disperare, şi dorinţă şi revoltă totodată“), iar bărbatul o ascultă, o iniţiază în blues, iar dimineaţa îi pregăteşte o cremă specială. Radu Ţuculescu reuşeşte să descrie toate aceste adultere (tehnice, nu practice) cu aerul unui firesc nevinovat plin de delicateţe, nu e nimic promiscuu în „aventurile“ insomniacului ascultător care răsfaţă femeile apreciindu-le frumuseţea, lăsîndu-le să-şi deschidă sufletul şi tratîndu-le cu bunătăţuri culinare. Timi este varianta domestică a străinului din fanteziile femeilor care vor o aventură întîmplătoare şi fără consecinţe. Singura notă tragică din tot acest blues cu femei singure apare în conversaţia lui cu Augusta care îl întreabă dacă, dincolo de aceste cuceriri, a şi iubit pe vreuna dintre ele: „«Păi... uite... Nu m-am întrebat niciodată»... «Eşti un om foarte singur, Septimius...», şopţi Augusta cu o intonaţie ezitînd între întrebare şi constatare“. Cu această ezitare şi incertitudine se şi închide romanul.

După apartament, localul numit Acvariu ocupă cealaltă jumătate a romanului. (De altfel, Radu Ţuculescu este un prozator static, de interior; atunci cînd, spre exemplu, Timi şi Mura pleacă în Egipt, naraţiunea este stîngace ca o compunere turistică.) În Acvariu, Timi şi prietenii săi, tot felul de artişti mărunţi de provincie, se întîlnesc să bea, să povestească îndelung şi să discute Arhipelagul Gulag, şi, în general, toată viaţa lor, mică şi liniştită, este prinsă şi se întrevede între pereţii acestui „acvariu“ (aşa cum, aceeaşi metaforă funcţionează splendid în timpul petrecerii din filmul lui Matías Bize, La vida de los peces). Într-una dintre aceste întîlniri ale bărbaţilor, regulate ca un ritual social, este introdusă şi o istorie din anii ’80 cînd Timi, cronicar sportiv la un post de radio teritorial, primeşte „vizita“ unui cuplu de securişti. Episodul este memorabil, căci cei doi ofiţeri rutinaţi şi acriţi de percheziţii, obişnuiţi să se confrunte cu secretele, spaima, dispreţul şi poate chiar opoziţia oamenilor, se „izbesc“ de ospitalitatea, francheţea şi afabilitatea lui Timi. Complet dezarmaţi, cei doi securişti sfîrşesc în bucătărie la o băută în jurul unor cîrnaţi de mistreţ şi în muzică de blues („Te unge pe cord muzica asta. Soacră-mea ascultă numai romanţe...“), dezvăluindu-şi ei secretele lui Timi căruia îi mărturisesc nefericirile lor cu femeile („«Ele sînt de vină pentru tot, fir-aş... femeile», conchise Dinu Stan. «Şi totuşi, le-am putea trata cu blîndeţe», zise Timi zîmbind. «Ţie îţi dă mîna, eşti burlac, faci ce vrei...»“). Veniţi să facă o precheziţie şi o posibilă arestare, securiştii sfîrşesc prin a face dezvăluiri despre fanteziile lor sexuale.

Minimalist în subiecte şi meticulos cu frazele, Radu Ţuculescu continuă să facă figura unui scriitor lipsit de complexul (brebanian, să zicem) al marii opere, şi la propriu, şi la figurat. Oricît de agreabilă şi de ireproşabilă ar fi, Femeile insomniacului nu este cea mai bună carte a lui, dar are, totuşi, meritul de a introduce un personaj inedit, şi foarte simpatic, în tipologia bărbatului cuceritor, destul de săracă în literatura română dominată de tot felul de fustangii mediocri, bădărani de şantier, misogini de bibliotecă sau nietzscheeni potenţial violatori.

Citiţi aici recenzia romanului Stalin, cu sapa-nainte de Radu Ţuculescu, Editura Cartea Românească, 2009.