Carte

În 2011, cînd publica acest roman, Siri Hustvedt avea în spate 30 de ani de mariaj cu Paul Auster. Cuplu armonios, ani rodnici – toate bune şi frumoase. Şi totuşi, romanul americancei povesteşte despre criza apărută, după exact 30 de ani de căsnicie, într-un cuplu în care el o anunţă pe ea că simte nevoia unei „pauze terapeutice“.

Dac-aş fi ajuns, pînă de curînd, în Cuba, aş fi regăsit, fără îndoială, măcar o parte din lumea lui Cabrera Infante. Pentru mine, Havana era aceea din Habana para un infante difunto, o geografie fantasmatică şi melancolică reconstituită de scriitorul meu cubanez preferat, în exilul său londonez.

Micuţul Tochtli, fiul unui „rege“ al drogurilor mexican, ne povesteşte una-alta. Puştiul trăieşte cu tatăl său într-un palat izolat de restul lumii, aşa că lumea pe care el o cunoaşte se reduce la fix 15 persoane (între care gărzile, un educator personal, o damă de companie a tatălui, dar şi „guvernatoru’ lu’ peşte“, mituit să închidă ochii la afacerile părinteşti cu cocaină).

Cînd era în clasa întîi sau a doua, fiică-mea a venit acasă cu prima carte cumpărată de ea însăşi. Era, din cîte-mi amintesc, povestea versificată a unui robot, pe care autorul însuşi o vindea din clasă-n clasă şi din şcoală în şcoală şi pe care fata mea îşi dăduse toţi banii de buzunar din săptămîna aia.

„N-am alte ambiții în afară de aceea de poet domesticit, poet de familie. De aici pleacă și încoace vine poezia mea, atîta cît e. Uită-te și la titlurile volumelor, pomenesc ba de tata, ba de Camelia, ba de Sebastian... Dacă poezia poate genera vreo acțiune magică, atunci asta nu poate consta decît în upgradarea ta ca persoană."

Michel Rostain a fost într-o vreme secretarul lui Peter Brook, iar într-o altă vreme a pus în scenă spectacole de operă. Apoi, în 2011, cu numai un an înainte de a deveni septuagenar, a publicat acest roman – cel dintîi și singur, deocamdată –, distins neîntîrziat cu Premiul Goncourt pentru debut.

Dacă poemele Anei Dragu din volumul precedent, Păpuşa de ceară (2008), iernatic-nocturnale şi violent-morbide, construiau un apăsător joc de-a moartea în doi, Păzitoarea este mai mult o carte a dragostei şi-a absenţei. O atmosferă mai degrabă sumbră şi tensionată, punctată de flash-uri coşmareşti, însoţeşte imaginea iubirii dorite şi/sau distorsionate, viciate sau, dimpotrivă, potenţate de boală, îndepărtare, întuneric şi alte manii şi anxietăţi.

Ca toate lucrurile esenţiale, prezervativul exista deja în Antichitate, confecţionat fiind din materialele vremii, adică din intestin de oaie. Ideea nu era chiar strălucită, dar era cam singura, aşa că modelul acesta „bio“ avea să străbată epoci de-a rîndul, cunoscînd doar mici variaţiuni (intestinul de capră sau de viţel, eventual garnisit cu o panglicuţă de mătase).

Nu ştiu cît de cunoscut e Jonas Gardell în România, cu biografia lui ciudată: actor de comedie, dar şi dramaturg, scenarist de film şi anarhist de ani ’80. Eu l-am descoperit întîmplător, printr-o prietenă cu instinct sigur la oameni şi la cărţi.

Săptămîna trecută scriam că, în ciuda circulaţiei legendelor săseşti cu Vlad Ţepeş şi a consecinţei lor literare din lumea anglo-saxonă – best-seller-ul lui Bram Stoker, tema vampirului nu i-a preocupat pe scriitorii români, nici pe cei de literatură înaltă, nici pe cei de literatură populară de secol 19.

Care va să zică, nu sînt „vreo 15“ proze scurte, cum îi ieşiseră la socoteală enciclopedicei coane Wiki, ci fix 20. Atîtea a scris Truman Capote de-a lungul vieţii lui de omniprozator, adică de romancier-nuvelist-memorialist-publicist-scenarist-dramaturg. O singură povestire datează din anii ’70 şi tot una singură – ultima! – din anii ’80.

Între bibliotecile din România, cele ale Institutului Francez au avut dintotdeauna un farmec aparte. Nu le ştiu prea bine pe cele de la Cluj, Timişoara sau Iaşi, însă de cîte ori am căutat, în catalogul comun, o carte mai rară, am reuşit s-o găsesc în fondul uneia dintre ele.

Pe lista genurilor subreprezentate în literatura română se află, printre destule altele, şi goticul. Anul trecut, cînd scriam despre antologia Steampunk. A doua revoluţie că are toate şansele să reprezinte adevăratul certificat de naştere al acelui subgen la noi, vorbeam, o dată în plus, şi despre caracterul discontinuu şi relativ/tardiv sincronic al literaturii noastre.

Andrei Kurkov e cel cu Moartea pinguinului şi cu Legea melcului, poveşti din lumea Ucrainei post-sovietice, manevrînd un umor cinic, un absurd cumsecade şi nişte „realităţi“ perfect suprarealiste.

Am încetat, acum cîţiva ani, să scriu cronică literară. Mi s-a părut însă fastidios şi oarecum redundant să anunţ acest lucru explicit. La urma urmelor, orice om care citeşte literatură şi, măcar din motive practice, vreo recenzie, ştie că cronica literară are reguli stricte şi ea nu trebuie confundată nici cu articolele de opinie, nici cu editorialele şi nici cu aceste „biograffiti“.

Un scriitor care nu l-a văzut pe Eminescu, unul care l-a văzut bolnav spre sfîrşitul vieţii şi un altul care l-a cunoscut la Viena pe cînd poetul era foarte tînăr: Mircea Cărtărescu, Tudor Arghezi, Iacob Negruzzi.

O poveste dulcică de amor pe Facebook, cu complicaţii vodevileşti şi mult optimism bulevardier, totul culminînd cu 10 pagini de happy-end la Paris, plus alte 10 pagini de happy-epilog. Nu m-ar mira să apară în curînd şi un film Lovebook – ar putea avea un oarece succes în rîndul amatorilor de matinee romanţioase.

Jurnal pentru Stella al lui Jonathan Swift e o carte rară în multe sensuri. Scriere postumă, dedicată unei singure persoane, carte trecută prin multe transformări şi schimbări de titluri, document psihologic şi afectiv al unui enorm scriitor, dar şi document politic al unei epoci complicate, jurnalul e şi laboratorul secret pentru Călătoriile lui Gulliver.

„Literatura SF este literatura mea „nativă“. Părinţii m-au învăţat să citesc cînd aveam patru ani şi jumătate, prima carte fiind Alice în ţara minunilor. Cînd am ajuns la şcoală (citisem deja cîteva cărţi ale lui Jules Verne), am dat peste programa şcolară de literatură română, cea în care apăreau mulţi ţărani, pămînturi, turme de oi şi, din cînd în cînd, cîte un salcîm tăiat.“

„Furaţi, autori, furaţi! Furaţi de sînteţi săraci şi aveţi gust bun; dar mărturisiţi păcatul vostru înaintea publicului, ca să scăpaţi de mustrarea cugetului şi de înfricoşata critică a înaltului tribunal al literaţilor!“ Aşa suna un îndemn „Cătră autori“ scris de Ioan Penescu în deschiderea unei traduceri intitulate Hoţie din ideile unuia din Visurile lui Lebruin, apărută la Brăila în 1840.

Palahniuk s-a hotărît să dea şi el o versiune a Infernului – una comică, ironică, parodică, dementă, infantilizată şi cartoon-izată. Viaţa în iadul lui Palahniuk e ca „un desen animat Warner Bros de pe vremuri“, unde personajele sînt decapitate, mutilate, aruncate în aer, după care se refac rapid şi o iau nonşalant de la capăt.

L-am văzut acum cîţiva ani, la Sibiu, pe M. Ivănescu şi am stat cîteva ore de vorbă. Mă introdusese Matei Călinescu, urmînd să-mi dau seama singură dacă ar fi fost cazul să-l chinui pe poet cu un interviu pentru Dilemateca. N-a fost cazul – aşa cum fusesem avertizată, M. Ivănescu se stingea cu aceeaşi discreţie cu care trăise.

Am scris şi altădată despre cît de curioase sînt destinele antologiilor, despre relaţia complexă dintre influenţa lor culturală şi numărul scriitorilor care le-au supravieţuit (literar sau existenţial), despre cum o parte din ele au avut şansa de a-şi retrăi tinereţile prin reeditări.

Autorul e conte de extracţie germano-maghiară, cu legături inclusiv în aristocraţia britanică şi rusească. Asta nu l-a împiedicat, totuşi, nici să se nască pe meleaguri somaleze, nici să cîştige un ban cinstit ca jurnalist neamţ şi nici să se vadă concediat la primul val al crizei economice din mileniul trei.

„Trebuie să te bizui doar pe percepţia directă a ordinii ultime“ – asta ar fi lema celei mai controversate dintre cărţile lui Aldous Huxley, Porţile percepţiei, apărută în 1954 şi tradusă acum şi în româneşte (de Mihai Moroiu) la Editura Polirom. Experienţele psihedelice ale scriitorului englez, pasiunea lui pentru „porţile în zid“, oricare ar fi ele, sînt binecunoscute.

Într-o posibilă tradiţie a romanului rural scris de un Gala Galaction sau un Vasile Voiculescu, Liliana Lazar îşi plasează acţiunea romanului într-un sat moldovenesc numit Slobozia, în pădurea căruia se află un străvechi (există legende încă de pe vremea turcilor) şi malefic lac numit de localnici Groapa cu lei.

E romanul cu care a debutat Italo Calvino, în 1947 – un fel de Pistruiatul plasat în Italia fascistă. Puştiul pistruiat al lui Calvino se numeşte Pin, e un băiat dezgheţat foc, destupat la minte şi spurcat la gură, care încearcă să înţeleagă lumea „oamenilor mari“ învăţînd poveştile ei de cîrciumă „despre femei şi bărbaţi în pat sau despre bărbaţii ucişi ori băgaţi la închisoare“.

Marţi, 5 iunie 2012, orele 17,30: moment tulburător şi evident emoţionant, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Consiliul artistic, din care, cu onor&plăcere, fac parte de cîţiva ani, ca outsider simpatetic dezbate viziunea lui Alexandru Dabija asupra contondentei constelaţii fatalism-isteria cîştigului-nenoroc-demonism, în schiţa lui Caragiale Două loturi.

Să recunoaştem, e un mare curaj să scrii o carte despre biografia unui scriitor fără biografie, fie ea şi o antibiografie. Să scrii – la urma urmelor – despre cei 10 ani activi din viaţa unui scritor cu o identitate multiplă (românească, evreiască, franţuzească) şi cu un gust mărturisit pentru pseudonime, aplecare căreia, totuşi, i-a ţinut piept cum a ştiut mai bine.

Privind acum înapoi la cărţile menţionate de critici prin topurile sfîrşitului de an 2011, recenzate, nominalizate sau chiar premiate la debutul în poezie, probabil că volumul lui Andrei Dósa, recompensat cu Premiul „Iustin Panţa“ şi cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ Opera Prima, s-a bucurat, totuşi, de cea mai mare atenţie critică.

Sîntem în Vestul Sălbatic, în plină isterie a Goanei după aur. Fraţii Sora, cam cum ar veni pe româneşte, sînt doi pistolari temuţi, care trăiesc din kilăreli la comandă. Acum ei trebuie să-i facă de petrecanie unui căutător de aur, motiv pentru care o pornesc spre California, călărind nişte cai second-hand şi bodogănind ca fraţii.

„Pardon, ma chère, v-am călcat“: văz că nu ne mai place ideea de tîrg, c-o fi prea vulgar, acuma ne-am făcutără salon, ca la Paris, mă-nţelegi! De fapt, n-avem a ne burzului, de vreme ce avem parte de acelaşi tipic. Aceleaşi edituri, aceleaşi reduceri de preţ, în bună măsură aceiaşi autori, aceleaşi alei cu mocheta ofilită, aceeaşi încălecare de microfoane.

Am visat într-o noapte că navigam – într-o barcă improvizată – pe Amazon. Eram vreo cinci în ambarcaţiuna ciudată – cînd canoe, cînd un fel de iaht cu vele –, însă numai unul dintre noi, „căpitanul“, ştia ce face, doar el putea cîrmi barca, o putea ţine pe linia de plutire, avea abilităţi tehnice.

În 1978, unei scriitoare românce de 47 de ani, jurnalistă la revista germană Volk und Kultur, i se cere să scrie o recenzie la cartea Karusselpolka de Joachim Wittstock. Sarcină de serviciu. Jurnalista citeşte cartea, nu înţelege nimic şi scrie cea mai suprarealistă recenzie care s-a scris vreodată, sperînd cu ardoare că autorul, nefiind român, nu va înţelege cronica.

Cariera internaţională a lui Mircea Cărtărescu se află, de mai bine de un deceniu, pe o vizibilă şi inevitabilă pantă ascendentă. Iar asta fără a fi fost sprijinită instituţional cine ştie cît, cum şi-ar închipui unii sau cum ar încerca alţii să-i găsească „explicaţii“, căci traducerile sale au fost şi sînt în continuare exclusiv iniţiativele editorilor străini.

Sub titlul imobiliar al acestui roman se ascund poveşti extrem de mobile, vorbind despre rătăciri, prigoniri, dezrădăcinări, derapaje, dislocări sufleteşti sau deambulări lunatice. Iar ce au ele în comun este o mobilă: un birou straniu, cu 19 sertare, ce pare să-i fi aparţinut lui Lorca şi care va peregrina prin vieţile unor evrei din Budapesta, Londra, New York şi Ierusalim.

Probabil nu întîmplător am început să citesc Sefarad de Antonio Muñoz Molina cu gîndul la Alexandru Vona. Ştiam că acesta din urmă provine dintr-o veche familie de evrei marrani izgoniţi din Spania în 1492, ştiam că era înrudit pe linie maternă cu Elias Canetti şi că-şi luase numele de Vona la debutul cu Versuri în 1936.

„Cea mai mare problemă o am cu femeile mutilate genital şi înfibulate. Chiar dacă unele au născut unul, doi, uneori patru copii, tot mai sîngerează şi mor pe capete înainte să le pot ajuta în vreun fel. Mi-au trebuit cîţiva ani buni pînă să le cîştig încrederea şi să le dau curaj să mărturisească ce le doare.

E clar. „Literary Fiction“, noua colecţie de ficţiune de la Pandora M, aduce în vitrină delicatesa literară: proza fină, cu savori date de jocurile scriiturii şi de maturările lor alchimice.

Da, rezervaţi-vă o după-amiază cu Paul Johnson, omul care ne-a fericit acum cîţiva ani, tot la Humanitas, cu Intelectualii, autorul unei necruţătoare Istorii a lumii moderne plus O istorie a evreilor, şocîndu-ne apoi cu Viaţa lui Isus povestită de un credincios, pentru ca acum să-şi scoată strălucitor şi flegmatic la bătaie ironia subtil-elitistă, antisindicalismul.

„Recunosc. De obicei îmi mint cititorii şi, pe cît e posibil, încerc să-i mint frumos. Inventez personaje plecînd de la un nas ciudat ori de la mişcarea unui fund de femeie, apoi brodez poveşti în jurul lor după cum îmi aleargă imaginaţia. Şi mereu caut să dau un aer implacabil, lucrurile nu pot sta decît aşa, de autenticitate."

Un cartier defavorizat al Londrei, un puşti înjunghiat în stradă, balta de sînge, sticlele de bere plantate, pe post de lumînări, la locul crimei. În faţa acestui tablou, un alt puşti, Harri, hotărăşte să se ocupe de descoperirea criminalului, cu mijloace specifice vîrstei de 11 ani (o rolă de scotch, un dinte de crocodil, un binoclu).

În ultimii ani, ştiu că i-am debusolat nu o dată pe liceenii în faţa cărora mi-am desfăşurat amăgirile educative vorbindu-le despre jalea versului alb, mai precis: despre întristătoarea dispariţie a prozodiei. Asta paralel cu înlocuirea armoniilor stilului Disney din desenele animate de către dizgraţioasele japonisme urlate războinic.

Ideea unei antologii româneşti de povestiri mystery & thriller mi s-a părut excelentă din mai multe motive. Mai întîi pentru că, deşi e vorba despre un gen de consum care produce best-seller-uri peste tot în lume, la noi acest tip de literatură este nişat pînă la inexistenţă.

Din 1992 încoace, Amélie Nothomb scoate anual cîte un roman, la Albin Michel. O formă de viaţă e cartea ei „pe“ 2010 şi nu se abate de la standardul ştiut: un volum subţirel, cu fuleu de best-seller şi cu o poveste din zona situaţiilor imposibile sau a aberaţiilor adorabile, în care vezi exprimîndu-se o inteligenţă de panteră roz.

Am fost convinsă, pînă nu demult, că într-un jurnal filmat toate păcatele jurnalului clasic sînt exacerbate. Aveam impresia, ajutată şi de filmele care pastişează jurnalul în priză directă, că nici cei mai interesanţi oameni din lume n-ar putea fi urmăriţi – ani, zile, în final ore întregi – într-un jurnal filmat care să intereseze cu adevărat.

Am impresia că literatura română o duce mai bine în suedeză decît în multe limbi de circulaţie internaţională. În nr. 399 de anul trecut al Dilemei vechi, scriam pe larg despre cîteva antologii şi volume colective, apărute în Statele Unite, cu proză, eseuri şi poezie românească, remarcînd perioada bună pentru traduceri în limba engleză prin care trece literatura română.

Din cîte ştiam eu, pînă şi cele mai teribile închisori sau lagăre au avut prevăzută o carceră de suprapedeapsă, unde viaţa cumplită a deţinuţilor să poată fi făcută şi mai cumplită. Apoi am dat peste acest roman al lui Ben Jelloun şi am văzut că pot exista temniţe atît de negre, încît carcera să fie inutilă.

În nr. 373, din 7-13 aprilie 2011, al Dilemei vechi îmi povesteam dulcea aventură de la Librăria „Okian“ din Braşov, Strada Mureşenilor nr. 1. Un loc unde săptămînal, ba uneori aproape zilnic, se întîmplă cîte o ispravă culturală: lansări de carte, expoziţii, audiţii, conferinţe, ateliere ş.a. Totul, cu o invidiabilă cuprindere alchimică de contrarii etice, estetice, religioase.