Va urma

● Andrei Dósa, Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit, Editura Tracus Arte, 2011. 

Privind acum înapoi la cărţile menţionate de critici prin topurile sfîrşitului de an 2011, recenzate, nominalizate sau chiar premiate la debutul în poezie (Crista Bilciu – Poema desnuda, Cartea Românească; Medeea Iancu – Divina tragedie, Brumar; George Nechit – Părţi juvenile, întinse, Pandora M; Matei Hutopila, Copci, Casa de Editură Max Blecher, Vlad Ioan Tăuşance – Legende urbane, Herg Benet; dar şi alţii), probabil că volumul lui Andrei Dósa, recompensat cu Premiul „Iustin Panţa“ şi cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ Opera Prima, s-a bucurat, totuşi, de cea mai mare atenţie critică. Citindu-l mai tîrziu decît pe ceilalţi poeţi debutanţi am avut, astfel, aşteptări mari, care au fost confirmate însă doar în parte.

Alcătuit din trei cicluri distincte, separate de două „pauze“, reprize, „exerciţii de respiraţie“, volumul este structurat cumva cronologic şi marchează cîteva vîrste şi identităţi diferite. Primul ciclu, „într-un sul de linoleum“, este dedicat familiei. Scene domestice (precum gătitul în bucătărie, privitul la televizor, o reparaţie prin casă, o inundaţie sau o ceartă) delimitează un spaţiu, casnic şi interior, la limita dintre afecţiune şi înstrăinare, dintre complicitate şi lipsă de comunicare, dintre grijă şi frica de moarte. Prins deopotrivă cu inocenţă şi intuiţie în plasa vieţii părinţilor, dar mişcîndu-se şi pe firul introspectiv, şi pe cel temporal, cu apropieri, depărtări şi chiar rupturi, cu întoarceri în timp, proiecţii interioare şi judecăţi morale, băiatul îşi mixează nostalgia faţă de momentele de familie tihnite cu dezamăgirile ulterioare legate de micile-marile disfuncţionalităţi ale acestui mecanism al relaţiei părinţi-copil, copilărie-maturitate. Ultimul poem al ciclului dedicat familiei surprinde alienarea „legăturii părinteşti“: „eu îi rog / să îmi dea iubire / ei îmi dau de înţeles că / focul încălzeşte / masa e pusă / patul va fi desfăcut // eu vreau să ascult / pildele lor grăitoare / mă cheamă alături de ei / în faţa televizorului // eu mă pregătesc să ies / cer binecuvîntare / şi putere / ei cu ochii întorşi spre tv / văd pericole prevăd capcane / îmi spun să mă feresc // îi implor / să se întrupeze încă o dată / să facă miununi / să salveze lumea / piatra plezneşte / pe feţele lor// pierduţi în lumina albastră / a televizorului / idoli de piatră / mici şi obosiţi“.

Ca şi în cartea lui M. Duţescu, şi toată bucuria acelor ani trişti (Cartea Românească, 2010), cu care acest volum are multe asemănări de structură, ciclului dedicat copilăriei îi urmează unul plasat în mediul corporatist. Dacă M. Duţescu scria un fel de joburi & faze, avînd ca figură „paternă“ un manager, Andrei Dósa descrie, în ciclul intitulat „uşa rotativă“, alienările unei existenţe office depersonalizate, mecanizate şi înseriabile, „uşa rotativă“ fiind simbolul graniţei dintre două lumi şi, implicit, două sensibilităţi, portalul spre universul corporate în care realitatea dispare în efectul obscur al unei „duble expuneri“ sau se proiectează sub formă de slide-uri, corpurile şi identităţile sînt ameninţate de existenţa binară a informaţiei şi a codului de bare, hipermarketurile sînt nişte ozn-uri care-i „răpesc“ pe oameni. „Astăzi uşile rotative / lucrează la capacitate maximă, / separă şi apoi scuipă oamenii / în malluri, bănci, corporaţii. / blonde platinate care poartă la gît / un şir sclipitor de zerouri, / bărbaţi ce-şi duc în palme cravata / ciopîrţită cu foarfeca de angajatori, / oameni care şi-au lăsat corpurile / astrale drept garanţie pentru un credit în euro, / directori în jugularele cărora / patrulează peşti piranha, şi / eu, refugiat într-una dintre uşi, / încercînd să rămîn aici, / să nu fiu aruncat în niciuna / dintre lumile în care / nebunii şi întîrziaţii mintal / şi-au reunit forţele / pentru a desena pe hîrtie milimetrică / matriţele care vor da formă şi consistenţă / dorinţelor noastre.“ Toată această înstrăinare corporatistă din mijlocul mediului devenit existenţă (într-un poem dedicat lui Thomas Pynchon, apare sugestia unui Dumnezeu-reţea) este, la un moment dat, pusă în relaţie cu alienarea domestică a părinţilor pironiţi, în ciclul precedent, în faţa ecranului televizorului („eu nu duc greul vieţii / confruntat cu vederea aceleiaşi / ferestre aceleiaşi lumini / îmi pierd cunoştinţa / în fiecare dimineaţă“).

După secvenţele trecut-familie şi prezent-job, ciclul final al volumului adună cîteva poeme de dragoste ce culminează cu un lung poem, cel care dă şi titlul cărţii, o fantezie foarte livrescă, plină de referinţe din zone şi registre diferite (Cîntarea cîntărilor şi Ryu Murakami, Brâncuşi şi Hendrix, Hayao Miyazaki şi Stanley Kubrick), proiecţia unei comuniuni sentimental-erotice de la nivel molecul la scară cosmică, un poem frumos, bogat în idei şi-n imagini, dar foarte cărtărescian, chiar dacă trecut, poate, prin imaginarul psihedelic al unor Murakami-Palahniuk-Noé: „dacă ne uităm afară pe geam vedem pedala wah-wah cu care jimmy (sic!) hendrix dă corzilor o răsucire imposibilă îl invocă pe The Big One // să vină să ne ia cu el acolo unde ayahuasca înfloreşte în ţeasta băştinaşilor acolo unde frunzele de marihuana sînt fractalice acolo unde opiumul din barometre nu coboară niciodată sub 760 mm acolo unde oamenii concep gemeni şi tripleţi pe ecstasy acolo unde cocaina sparge creierele ca pe nişte fiole cu adrenalină acolo unde heroina îţi provoacă un orgasm mai puternic decît orgasmul colectiv al unui grup de delfini al unui recif de corali acea pastă fluorescentă care acoperă oceanul ejaculare care durează cîteva zile acea cursă nebună a globulelor roşii de la mîna îngheţată de emoţie la buzele crăpate scurta fuziune cu sexul scurta fuziune cu inima oh echivalentul a cîte grame de uraniu îmbogăţit este inima mea cîţi megawaţi produce inima mea pe secundă ca să te încălzească pe dinăuntru...“ (Ca rocker, nu pot să nu remarc „erezia“ lui Andrei Dósa de a scrie numele lui Jimi Hendrix greşit; e-adevărat însă că „insulta“ nu e atît de gravă ca în cazul lui Nicolae Breban care, în romanul Jiquidi din 2007, scria Bill Hendrix.)

Ca şi în cazul altor volume de debut, Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit este o carte ce reuneşte mai multe cicluri poetice prea puţin explorate, cu poeme curate şi corecte, dar insuficiente pentru a crea complexităţi. Lipsit de omogenitate, în ciuda structurii ce sugerează treceri şi continuităţi, volumul pare o colecţie cu ce-a scris poetul în ultimii ani, cu poeme bune care alternează însă cu texte modeste (spre exemplu, „monstrul sacru al scobitului în nas“ sau „film documentar“ sînt inexplicabil de slabe). Cartea face, deocamdată, o nedreptate talentului lui Andrei Dósa. Ce va mai scrie va avea însă toate şansele să fie desăvîrşit.