Moartea vine prin rîs
● Romania Noir, O antologie de povestiri mystery & thriller, editori: George Arion şi Bogdan Hrib, Crime Scene Publishing, 2011.
Ideea unei antologii româneşti de povestiri mystery & thriller mi s-a părut excelentă din mai multe motive. Mai întîi pentru că, deşi e vorba despre un gen de consum care produce best-seller-uri peste tot în lume, la noi acest tip de literatură este nişat pînă la inexistenţă. Prin urmare, merită urmărită evoluţia acestui gen şi, eventual, ar trebui susţinut în perspectiva unei pieţe literare cît mai normale. Apoi, ideea unei cărţi colective m-a atras şi pentru că sînt un mare fan al genului scurt şi mă dau în vînt după antologii. Ultima despre care am scris (în Dilema veche nr. 384), dedicată genului steampunk, A doua revoluţie (coord. Adrian Crăciun, Editura Millenium Books), deşi inegală, mi-a oferit surpriza cîtorva texte foarte bune şi descoperirea unor autori din care mi-ar plăcea să mai citesc. Numele celor 11 scriitori din antologia de faţă nu-mi sînt necunoscute, dar nu pot spune că am urmărit ceea ce au scris: Alexandru Arion, George Arion, Renata Carageani, Bogdan Hrib, VT Morogan, Andra Pavel, Mircea Pricăjan, Monica Ramirez, Oana Stoica-Mujea, Bogdan Teodorescu şi Lucia Verona. Seniorul antologiei este, la propriu şi la figurat, George Arion (n. 1946), un fel de ultim mohican al genului poliţist de la noi, în timp ce Andra Pavel (n. 1994), încă elevă la liceu, surprinde prin precocitate.
Din păcate, primul lucru care devine evident citind povestirile acestei antologii – repet, cu totul promiţătoare în premise – este, din păcate, banalitatea (cazuri)lor, lipsa lor de originalitate, cantitatea de clişee şi naivităţi, deopotrivă narative şi stilistice. Un bărbat se hotărăşte să-şi omoare consoarta destăinuindu-şi nefericirea matrimonială unei necunoscute de pe Internet (ghici user cine-i?); un stimul subliminal îi face pe subiecţii unui experiment să se sinucidă (acest tip de scenariu, în cheie ecologistă, a fost ecranizat de M. Night Shyamalan în The Happening); o cocainomană este racolată pentru a ajuta la uciderea iubitului ei din tinereţe; o agentă CIA se îndrăgosteşte, total neprofesionist, de un hoţ... Jumătate din subiectele acestor povestiri mystery & thriller sînt mult prea familiare, ca şi cum ar pastişa diverse episoade ale unor seriale de televiziune, cealaltă jumătate lăsîndu-te indiferent nu prin clişee, dar prin banalitate. Lipsa de inspiraţie a subiectelor este însoţită însă şi de o cumplită inadecvare stilistică. Cu tot respectul pentru scriitorul de cursă lungă George Arion şi pentru editorul entuziast şi pasionat Bogdan Hrib (care, de altfel, scrie o notă a ediţiei, semnificativă din acest punct de vedere), rareori am citit o antologie de povestiri mai prost scrise. Practic, găseşti aici o gamă atît de variată de greşeli, gafe, stîngăcii stilistice şi de compoziţie, încît această antologie ar trebui folosită la cursurile de creative writing. (Apropo, faptul că Monica Ramirez, a cărei povestire sună ca traducerea proastă a unui roman poliţist de duzină publicat de o editură de garaj din anii ’90, se prezintă drept licenţiată a unui curs de creative writing absolvit la o universitate californiană, precum şi autoarea unei cărţi cu titlul Tehnica americană de a transforma o idee într-un roman de succes, devine un aspect cu totul înfricoşător. De altfel, autoprezentarea spune totul despre felul chinuit în care se exprimă această autoare „bucureşteancă şi acrobată“ care „crescîndu-şi acasă copiii, a scris unsprezece volume din care a publicat şapte“.) Întorcîndu-mă la stîngăciile şi gafele stilistice, scriitorii ţin foarte mult la onoarea lor de cititori şi îndeasă în texte tot felul de referinţe livreşti, campionul absolut fiind Alexandru Arion care, într-o povestire de opt pagini, afectată şi filozofardă, citează nume precum Shakespeare, Cervantes, García Marquez, Kant, Bruckner, Escher, Aristotel, Eco... În povestirea scrisă de dubletul VT (Viorica şi Teodor) Morogan, personajele umblă pe la tîrgurile internaţionale de carte, sînt premiate de Academia Română, lucrează la muzee de artă sau la institute de lingvistică ori de istoria şi teoria artei, au nume precum Burada, Palade, Sava, Jora şi vorbesc cu „shit and bollocks“. Monica Ramirez (al cărei personaj are „un sens extrem de dezvoltat al umorului“) îşi pune agenţii CIA să vorbească despre Hades, Persefona, Poseidon... Dar, fireşte, aceste mostre de cultură generală sînt doar o inadecvare înduioşătoare, adevărata problemă a textelor rămîne stîngăcia stilistică: exprimarea defectuoasă (lipsa de concordanţă temporală, acordurile sau folosirea improprie a adjectivelor sînt cele mai frecvente) şi placarea frazelor cu clişee (valurile sînt ale vieţii, costumele au culoarea oului de raţă, lacrimile sînt amare, amorul se face în faţa şemineului etc.). Practic, ai impresia că ai mai citit frazele astea, doar că scrise în altă combinaţie, în alte texte şi cu alte personaje care fac aceleaşi lucruri.
Acest mimetism stîngaci, această pastişare grosolană devin însă o sursă inestimabilă de umor involuntar. Dacă această antologie de povestiri mystery & thriller fără mister şi fără suspans are o calitate, atunci acesta este comicul. Aproape la tot pasul poţi citi perle de genul: „Dacă ai şti cît de mult te-am iubit, Mona, a murmurat el în urechea femeii“, „Nicky era sătulă de suferinţă“, „Apoi, cu o rapiditate ieşită din comun, încercă să-i zboare capul de pe umeri cu o lovitură de picior“, „Nu, rosti cuvîntul ca o şoaptă şuierătoare“, „Stai cuminte, şuieră ea“, „De băut nu bea decît apă. Apă minerală, apă plată, eventual apă tonică“, „Viaţa tot nu are sens, dar cred că am găsit un modus vivendi“... Cele mai comice texte din carte sînt, de departe, cele scrise de Mircea Pricăjan şi de Lucia Verona. Cei doi n-ar trebui lăsaţi să-şi citească povestirile la o lectură publică, comicul neintenţionat putînd dăuna grav celor veniţi să-i asculte. Dacă Lucia Verona imaginează o crimă nu din gelozie în vreun dormitor, ci – spoiler alert! – din vegetarianism în sala de fitness (unde „o găsi fără suflare. Una din halterele grele cu care se antrena îi căzuse pe cap“), Mircea Pricăjan este şi mai tragi(comi)c: personajul lui se sinucide în urma unei halucinaţii în care sînt amestecate complexul oedipian şi tema dublului provocate de moartea mamei. Inadecvarea stilistică (secondată de proasta cunoaştere a gramaticii, mai ales a vocabularului) atinge aici cote nebănuite ale umorului involuntar, greu de egalat în literatura română contemporană. Pentru că nu pot cita toate cele nouă pagini ale acestei psiho-parodii horror involuntare, spicuiesc cronologic, astfel încît să se înţeleagă trama şi momentele acţiunii: „În vise, timpul nu are substanţă. Ştia asta atunci cînd era treaz, însă acum un atare concept era departe de puterea sa de înţelegere...“, „Respiraţia [mamei] era întretăiată, ieşea din corpul ei cu sunetul unui camion care coboară cu viteză maximă pe o pantă abruptă...“, „Era gol şi ud; transpiraţia curgea pe pielea roşiatică aidoma unor pîrîiaşe de zoaie într-o rigolă...“, „Vino la mine, copilul meu, şopti [mama] şi vocea ei semăna prea mult cu a lui Hitler...“, „Cînd grăi acestea, se ridică brusc aidoma unui vampir care iese din coşciug...“, „Mama lui era moartă şi trebuia să cinstească faptul acesta cu gînduri cuviincioase...“ şi, finalul, „Ce trebuia să facă cu viaţa era să şi-o ia!“.
Explicită, plină de clişee, neglijentă cu detaliile şi scrisă stîngaci, antologia de povestiri mystery & thriller Romania Noir este cea mai amuzantă carte pe care-am citit-o anul acesta. Vă recomand lectura în grup, cu voce tare.
