Victime inegale
● Liviu Antonesei, Victimele inocente şi colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia. Unsprezece povestiri, Polirom, 2012.
„Recunosc. De obicei îmi mint cititorii şi, pe cît e posibil, încerc să-i mint frumos. Inventez personaje plecînd de la un nas ciudat ori de la mişcarea unui fund de femeie, apoi brodez poveşti în jurul lor după cum îmi aleargă imaginaţia. Şi mereu caut să dau un aer implacabil, lucrurile nu pot sta decît aşa, de autenticitate. De data aceasta vreau să fiu cît mai onest cu cititorii mei, mi-am propus să smulg personajele direct din realitate şi să încerc să le reconstitui povestea din fapte reale, să-mi limitez cît mai mult imaginaţia. Dacă observaţiile mele, mai ales concluziile extrase din ele, sînt incorecte? Oricum, superficiale sînt cu siguranţă. Am scos telefonul din buzunarul pantalonilor scurţi şi am format numărul lui Max. I-am spus că am nevoie pe loc de ajutorul lui şi al băieţilor lui şi că sînt la ştrand...“ În acest fragment, naratorul este un scriitor, iar Max – un detectiv particular chemat, după cum se-nţelege, să verifice, prin metoda filajului, dacă presupoziţiile pe care scriitorul le făcuse în legătură cu două cupluri de la ştrand, pe care le avusese pînă atunci sub observaţie, sînt corecte.
Povestirea se intitulează „Raport despre două cupluri smulse realităţii, însoţit de un comentariu vag, imprecis, privind realitatea ca atare“ şi funcţionează ca o fabulă despre ficţiune, în ciuda sau poate tocmai datorită unui vag aer autoironic. Raportul detectivului despre cele două cupluri pe care le va supraveghea cîteva zile nu va coincide cu ceea ce-şi imaginase scriitorul: „Concluziile mele s-au dus peste cap. E adevărat că acestea noi, rezultate în urma anchetei, pot conduce la o poveste mai interesantă. Adevărul e că nu ştiu ce să fac cu personajele mele şi cu schiţa poveştii lor. Să merg pe primele mele impresii?... Să apelez la rezultatele anchetei? Să-mi imaginez altceva?“ Această dilemă a onestităţii ficţiunii – pe care şi-o pune personajul-scriitor al povestirii – este, fireşte, una falsă. Adevărul este că, în ficţiune, „onestitatea“ sau „corectitudinea“ nu contează, iar realismul cere doar verosimilitate, dar Liviu Antonesei se joacă „denunţîndu-şi“ propria metodă. Povestirile sale, cel puţin în aparenţă, par că se ţin foarte aproape de realitatea biografică, imaginaţia fiind atribuită, în mod limitat, personajului său narator (care pare acelaşi în toate povestirile), scriitor de profesie. Cum toate povestirile se întîmplă în aceleaşi locuri (în Grecia, în Polonia şi în trecut), responsabilitatea ficţională este delegată, funcţionează doar în planul secund: premisele şi cadrele aparţin biografiei, iar imaginaţia este doar un joc inofensiv. De pildă, în povestirea „Ocolul Cracoviei într-o singură noapte...“, personajul-narator şi femeia de care este însoţit urmăresc, într-o cîrciumă, baletul de priviri, gesturi şi replici dintre un turist şi o chelneriţă, încercînd să le ghicească/construiască cu ajutorul imaginaţiei tipul de relaţie. Îşi propuseseră acest joc imediat ce intraseră în cîrciumă: „...am început să ne uităm în jur, să radiografiem personajele. Simţeam amîndoi că se poate naşte o poveste din toată atmosfera sărbătorească“. Aşadar, căutarea unei poveşti, a unui posibil început de poveste, jocul de-a observaţia şi imaginaţia – acesta este adevăratul subiect al povestirii şi la fel se întîmplă sau, mai bine zis, nu se întîmplă lucrurile în alte două proze fără subiect, „O dimineaţă foarte bună pentru un drum spre plajă“ şi „Neaşteptata apariţie a lui Poseidon pe insula lui Zeus“, unde naratorul observă de departe nişte personaje (depărtarea, la propriu şi la figurat, creează mister) sau chiar stă de vorbă cu ele (apropierea aduce cu sine cîteva detalii de viaţă).
Neajunsul acestor povestiri vine însă tocmai din lipsa de implicare ficţională. Capacitatea de improvizaţie nu se ridică la nivelul simţului observaţiei de care dă dovadă Liviu Antonesei. Povestirile suferă de un fel de anemie ficţională. E adevărat că detaliile şi descrierile, minuţioase şi ritmate, construiesc suprafeţe şi ţes aparenţe, uneori opace, alteori misterioase, dar, lipsind crochiurile sau schelăria ficţiunii, de cele mai multe ori textele nu susţin nimic şi nu fac nici un desen. Ce dă cu o mînă, prozatorul ia înapoi cu cealaltă. Povestirile sînt şi inegale. Cea care deschide volumul nu spune mai multe decît o face titlul ei: „Într-un sat din secuime, icoana Maicii Domnului a început deodată să vorbească“. Într-o altă povestire, e vorba de o femeie care se apucă să ţină un jurnal intim, dar convenţia nu funcţionează, discursul fiind inadecvat, deopotrivă stilistic şi psihologic, conţinînd chiar cîteva gafe narative (jurnalul începe cu „Mă numesc Maria...“, deşi „eu pentru mine scriu aici“ – la ce bun autonominarea?!). De fapt, nu e vorba de fragmentul de jurnal al unei femei, ci de o povestire cu cap şi coadă scrisă de un bărbat. Fraze precum „sexul meu, eliberat de protecţia slipului“ sau „un coleg cu care aveam o minunată comunicare pe plan intelectual“ nu sînt exprimări care să aparţină discursului intim, personal, introspectiv al unei femei ce se mai şi descrie pe sine drept „povestaş“ sau „bovarică“. O altă povestire ratată – lipsită de umor, scrisă şi rău – este fabula extrem de explicită „Un preşedinte oarecare“, la antipodul „Nefericitei aventuri a prietenului meu Adam Leon“, simpatică şi elegantă stilistic, cu un personaj foarte bine prins. Volumul rezistă însă prin două povestiri autobiografice despre moarte, adică exact textele unde Liviu Antonesei nu se mai joacă de-a observaţia şi ficţiunea, ci se implică îndeaproape, ia scrisul la modul foarte personal, pleacă în căutarea unui sens sau îl construieşte folosindu-şi deopotrivă inteligenţa şi sentimentele. „Ziua în care a început să moară tata“ aminteşte, chiar dacă de foarte departe, de scrisul lui Julian Barnes din Nimicul de temut şi Puls: fiul află de boala incurabilă a tatălui său şi îşi reevaluează relaţia cu el, pornind de la un episod din adolescenţă. Concentrată pe tensiunea dintre tatăl distant şi fiul rebel, pe relaţia dintre libertate şi afecţiune, această povestire cu irizări eseistice are şi profunzimi, şi emoţii. Cealaltă proză foarte bună dă şi titlul cărţii şi, de data aceasta, se întîmplă după moartea mamei. Fiul se întoarce acasă şi face ordine în cutiile cu hîrtii adunate de-a lungul anilor şi dă peste o carte poştală datată august 1968, care-i declanşează amintirea unui episod din adolescenţă. Narată într-un ritm bun şi pe tonul potrivit, păstrînd echilibrul între politic şi juvenil, între dramatic şi comic, povestirea înlocuieşte melancolia cu tensiunea, fără însă a se mai întoarce în punctul şi la tonul iniţial. Împreună cu „Ziua în care a început să moară tata“ funcţionează însă ca un diptic al morţii şi poate că aici se află, de fapt, sîmburele unui viitor roman.
Ca şi în alte cazuri, tind să pun inegalitatea acestei cărţi pe seama redactorului de carte (la care însă nu mă gîndesc nominal, cît mai degrabă abstract, continuînd să mă mire faptul că editurile nu investesc mai mult în formarea unor redactori de carte cu adevărat profesionişti). Titlurile povestirilor (care mie mi se par neinspirate), micile stîngăcii sau scăpări stilistice de genul neconcordanţelor temporale („nici nu ştiu dacă acestea sînt gîndurile sale din acea dimineaţă“ – s.m.), repetiţiilor de cuvinte sau explicitărilor inutile („Mănîncă şi plînge. Mănîncă. Ca în foarte populara poezie pe care o învăţam de foarte mici la şcoală...“), toate acestea puteau fi lesne redactate/corectate. Aşa, zgîrie urechea unui cititor bun, întinînd stilistic nişte povestiri care ar fi putut străluci.
