Mutilarea fecioarelor
● Tatiana Niculescu Bran, În Ţara lui Dumnezeu, Editura Polirom, 2012.
„Cea mai mare problemă o am cu femeile mutilate genital şi înfibulate. Chiar dacă unele au născut unul, doi, uneori patru copii, tot mai sîngerează şi mor pe capete înainte să le pot ajuta în vreun fel. Mi-au trebuit cîţiva ani buni pînă să le cîştig încrederea şi să le dau curaj să mărturisească ce le doare. Odată cu extragerea clitorisului se petrece nu numai o mutaţie fiziologică şi hormonală, dar parcă li s-ar anihila şi un organ esenţial al comunicării: rar exprimă ce se petrece în trupurile şi în sufletele lor. Au o anumită resemnare în privire, pe care şefii religioşi ai triburilor şi imamii ar cataloga-o probabil drept binecuvîntată sfială şi semn al stîrpirii instinctelor păcătoase... Continua durere le aduce uneori în ochi un fel de detaşare faţă de propriul martiriu, care mă urmăreşte şi noaptea, în somn. Sînt nişte antilope gingaşe şi mute aceste femei răstignite pe altarul spaimelor şi al sălbăticiei masculine!“ Aceasta este vocea doctorului Bertrand care, ajuns într-un spital dintr-o ţară nenumită, situată undeva în zona Cornului Africii, încearcă din răsputeri să denunţe internaţional şi să obţină interzicerea ritualului mutilării genitale a fetelor.
Un sprijin important ar putea veni din partea lui Laurent Beauregard, noul consilier al ambasadorului francez, un tip educat şi fascinat de personalitatea misteriosului poet Rimbaud, cel ajuns în Africa unde se presupune că s-a îndeletnicit cu vînzarea de arme şi sclavi. Consilierul, alături de care se află Marie, logodnica sa, depune eforturi pentru a înţelege cultura, religia şi tradiţiile din această parte a lumii, împrietenindu-se cu Humed, şeful unui trib afar. În centrul acestui pătrat cultural-politic alcătuit din patru figuri simbolice – un umanist, un diplomat, o sentimentală şi un tradiţionalist – se află doi copii: André, fiul de zece ani al consilierului, dintr-o căsătorie anterioară, adus să-şi petreacă vacanţa în deşert, şi Hani, nepoata puţin mai mare a şefului de trib. Băiatul francez, cu imaginaţia înfierbîntată de poveştile cu piraţii somalezi, soldaţii din Legiunea Străină şi filmul Războiul stelelor, se împrieteneşte cu micuţa afară, visătoare şi nerăbdătoare, în inocenţa ei, să treacă prin sîngerosul ritual al solotei, excizia genitală şi coaserea ce-i vor aduce puritatea de fecioară, ritual pentru care este pregătită pe ascuns de către femeile din trib. Una dintre acestea este chiar servitoarea consilierului şi apropiata logodnicii lui.
Romanul se încheagă din alternanţa vocilor tuturor acestor personaje (nouă cu totul, căci li se adaugă şoferul consilierului şi spiritul convertitului Rimbaud) care, la fel ca în convenţia narativă devenită clasică (utilizată sub forma fluxului conştiinţei în Valurile Virginiei Wolf sau în chip de monoloage/mărturii în Mă numesc Roşu de Orhan Pamuk), intră într-un dialog indirect al diferenţei şi alterităţii ce reflectă poziţiile lor ireconciliabile de democraţi laici vs fundamentalişti religioşi, francezi vs africani, catolici vs musulmani, triburile afarilor vs triburile Issa. Pe lîngă filmul Războiul stelelor, al cărui subiect era ciocnirea violentă a unor civilizaţii imaginare, un alt simbol al acestei confruntări este însăşi poziţia geografică a ţării, situată „pe ultima punte de pămînt ce a rămas între Africa şi Arabia“, deasupra unor plăci tectonice aflate într-o permanentă activitate de ciocnire, glisare, desprindere. Relaţiile dintre toate aceste personaje au, inevitabil, o tectonică a lor. Din cauza atitudinii prudente a consilierului care, dintr-un amestec indecibil de diplomaţie, respect şi laşitate, nu(-şi) permite intruziunea în cultura locală denunţînd ritualul, doctorul încearcă s-o atragă de partea lui pe logodnica consilierului. Marie, avînd şi amintirea tragică a pierderii unui copil, se simte neglijată şi îndepărtată de Laurent care, la rîndul lui, nu găseşte forma propice de comunicare cu şeful de trib, călăuza, dar nu şi complicele lui, păstrătorul tradiţiei şi pregătitor al solotei (ritual moştenit de la faraonii egipteni) pentru propria sa nepoată. Un alt cuplu care nu poate depăşi barierele culturale este cel format de Marie şi servitoare, aceasta din urmă păstrînd şi ea secretul asupra pregătirilor ritualului. Numai cei doi copii, care se joacă cu un pui de gazelă şi beau pe furiş Coca-Cola, se apropie suficient de mult pentru un prim sărut, fără să ştie însă că zilele inocenţei lor sînt numărate. Îndreptăţiţi fiecare să acţioneze conform cu convingerile lor, cu toţii sînt prinşi, de fapt, în plasa unei fatalităţi cultural-religioase. Finalul romanului anunţă izbucnirea revoltelor populare africane, ritualul fetei căpătînd semnificaţia unei ofrande aduse acestui colţ de lume unde Rimbaud (de care e obsedat consilierul catolic) – împreună cu dublul său convertit la Allah (venerat de şoferul musulman) – devine un laitmotiv ecumenic.
După Spovedanie la Tanacu (2006), unde a abordat în manieră non-fiction celebrul caz al exorcizării (devenind şi punct de plecare pentru recentul film al lui Cristian Mungiu, După dealuri), şi Nopţile Patriarhului (2011), ficţiune istorică contemporană unde a oferit imaginea unei Biserici ortodoxe prinse, pe fondul morţii Patriarhului, în luptele interne de putere şi intrate într-o prelungă criză morală şi de identitate, Tatiana Niculescu Bran pare că s-a specializat în abordarea, la limita jurnalismului cu ficţiunea, a subiectelor tabu, controversabile din realitatea curentă. Chiar dacă rămîne în zona religiei, înlocuind patriarhalismul ortodoxist cu cel tribal, cu acest nou roman se aventurează pe teritorii culturale îndepărtate, la propriu şi la figurat, pe care însă pare să le acopere cu brio. Prin comparaţie cu celelalte romane, acesta este cel mai ambiţios şi, cu siguranţă, a fost şi cel mai solicitant pe parcursul elaborării. Căci În Ţara lui Dumnezeu conţine un surprinzător de solid background istoric, politic şi religios al Africii, construind, cît se poate de plauzibil, profilurile şi motivaţiile psihologice ale personajelor prinse într-o complexă şi complicată intrigă etică, unde nimeni nu deţine monopol pe adevăr şi pe dreptate. Din acest punct de vedere, al echilibrului între perspectivele cultural-religioase aflate în conflict, romanul este remarcabil. Însă nu doar prin efortul documentării, cît mai ales prin felul în care informaţia a fost asimilată la nivel narativ, la nivelul discursului, prin fine observaţii psiho-sociale, prin felul poetic în care viziunea dogmatică este filtrată în funcţie de caracterul fiecărui personaj. Altfel spus, remarcabil este felul în care scriitoarea menţine, pe parcursul acestei naraţiuni integratoare, aceeaşi cotă între etic, ideatic şi estetic. Singurul aspect neconvingător stilistic ar putea fi vocea băiatului, care mie mi s-a părut deseori inadecvată, suprasolicitată, din raţiuni narative de reflectare, să ofere prea multe informaţii şi intrînd, astfel, în contradicţie cu presupusa lui inocenţă şi predispoziţie spre joacă. Un alt reproş fiind acela că schema narativă are ceva previzibil în ea, putînd fi confundată cu un oarecare tezism.
Venind din partea unei prozatoare românce, romanul aduce o contribuţie surprinzătoare temelor atît de actuale şi de universale ale conflictului dintre rase şi culturi, a intoleranţei religioase, a condiţiei femeii în societăţile tradiţionale ş.cl. În Ţara lui Dumnezeu are în faţă, ca şi Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian, o foarte probabilă carieră internaţională.
