Carte

Îşi zice ea Editura Baroque, dar nu practică trompe-l’oeil-ul, ci se ocupă serios de autorii pe care-i selectează. A publicat în toamnă un Manguel (Jurnal de lectură), mai publică unul, iată, şi în acest început de iarnă. Un roman, de data asta.

Mi-aş fi dorit să fiu săptămîna trecută la Madrid unde s-au lansat, în două seri succesive, traducerile în spaniolă – la Editura Miguel Gómez – ale volumelor Amor intellectualis de Ion Vianu (tradus de Victor Ivanovici) şi Portretul lui M (Retrato de M) de Matei Călinescu (tradus de Ioana Zlotescu).

Ideea mi-a fost inspirată, acum mai bine de doi ani, de un exemplu din spaţiul germanofon, cînd Daniel Kehlmann a scris, împreună cu 12 studenţi de la un curs de Creative writing pe care scriitorul îl ţinuse la Freie Universität Berlin, un roman, în trei zile.

Biografia poetului continuă să se scrie de un secol şi jumătate acoperindu-se de straturi de ficţiune, iar Florina Ilis nu face decît să speculeze toată această arhivă a incertitudinii şi imaginaţiei bolnave construind un scenariu de urmărire consemnat într-un dosar politic în limbajul şi după toate regulile epocii comuniste.

Mă număr printre cei care n-au aflat decît tîrziu – şi dintr-o pură întîmplare a fiinţei lor – de existenţa acestui roman superbisim, tradus într-o primă ediţie la Humanitas (2004), apoi reeditat, cu oarece revizuiri, la Curtea Veche (2011). În jurul nici uneia dintre cele două ediţii nu s-au făcut valurile pe care cartea le-ar fi meritat.

Politică şi literatură – literatură şi politică. Se poate vorbi la infinit despre această relaţie cultivată de unii autori, evitată cu obstinaţie de alţii. Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti – al cărui slogan arată un angajament politic: „de la Est la Vest, de la Vest la Est“ – e o scenă extrem de utilă pentru dezbateri.

Dintre toate romanele inspirate de vieţile unor scriitori, romane publicate la noi şi citite de mine în ultimii ani, cartea Florinei Ilis, inspirată de mitologia creată în jurul vieţii şi morţii lui Eminescu, nu seamănă, de fapt, cu nici unul.

Da, e acea Sofi Oksanen, finlandeza care ne-a căzut cu tronc pe la începutul anului, cînd i-a fost tradus la Polirom romanul Purificare. Am văzut atunci ce-i poate proza şi ne-am extaziat în masă. O scriitură lapidară şi zguduitoare ca electroşocul, o voce puternică şi bizară, un fenomen!

FILB se „întreţine“ doar datorită eforturilor celor care l-au „inventat“, cu sprijin minim dinspre institutele culturale, ba, uneori, chiar fără nici un fel de susţinere publică. Un alt mare merit al festivalului e că nu caută neapărat vedetele scenei literare şi nici nu-i evită pe debutanţi.

Dac-ar fi să aleg o unică frază, aceasta ar fi următoarea: „Şi pentru că mai eram în viaţă a tăbărît pe mine ura“. E o frază liminală, fără determinanţi şi ocolişuri, cu o cauzală-consecutivă, o frază neagră care rezumă urmarea fatală a lucrurilor atunci cînd ireparabilul s-a produs.

Noul roman al lui Filip Florian este construit din alternanţa a două lungi mărturii: una, veselă şi luminoasă, despre copilăria petrecută într-un orăşel de munte în primul deceniu de după Revoluţie; cealaltă, cenuşie şi dramatică, despre destinul unei familii de intelectuali în comunism.

Avem patru adolescenţi. Trăiesc cu toţii într-un burg profund italienesc, au 18 ani şi dau tîrcoale maturităţii în fel şi chip – de exemplu, încălecînd pe biciclete şi pedalînd printre prostituatele de la colţ de stradă. Cei patru amici cîntă la slujbele bisericeşti şi fac voluntariat la spitalul săracilor.

Sorin Stoica (27 iulie 1978 – 6 ianuarie 2006) este cel mai tînăr scriitor contemporan căruia i se dedică un volum de opere. Peste o mie de pagini care adună numai literatura, nu şi cercetările academice, din sfera antropologiei culturale şi etnografiei mass-media.

Luxomania lui Edwige Martin are micul rafinament al unui cofet amărui şi picant. Pişcă isteţ, răsfaţă şi consternează cam ca o trufă de ciocolată cu chili tăvălită bine prin cacao. E normal, doar ni se povesteşte despre un faimos magazin de lux din Paris, unde personajul Charlotte ajunge să lucreze o vreme ca vînzătoare.

Relaţiile (culturale şi nu numai) României cu Moldova sînt parazitate de un patriotism romantic, care se exprimă în sloganuri sforăitor-festiviste sau nostalgico-resemnate, dar şi, uneori, de cealaltă parte a Prutului, de o atitudine profund românofobă, specifică unei bune părţi a elitelor (post)comuniste rusofile.

Îmi aduc aminte perfect cînd l-am întîlnit pentru prima dată pe Dan C. Mihăilescu. Eram în vechea casă a lui Malaxa din Aleea Alexandru (proaspăt repatriată după o lungă experienţă elveţiană care mă schimbase – în bine, ziceam eu atunci), lucram de puţin timp la Dilema.

O constatare tristă: între ultimul titlu antum (volumul de proză scurtă T de la Trezor, apărut în anul 2000) şi primul volum tipărit postum (antologia poetică Jucătorul de şah alcătuită de Gellu Dorian în anul 2011) s-au scurs 11 ani!

Alberto Manguel e cititorul-scriitor prin excelenţă. Trăieşte citind şi scrie făcînd un necontenit apostolat al lecturii. O vreme i-a citit lui Borges (cînd Borges ajunsese aproape orb), apoi a transformat lectura într-o gimnastică respiratorie de zi cu zi.

Sînt foarte rari scriitorii pe care nu-i poţi citi altfel decît în întregul lor: cu toate cărţile pe care le-au scris, cu toate însemnările, eboşele, jurnalele (la care ai acces), cu toate comentariile (profunde sau tembele) despre ei, cu biografie şi cu literaratură, cu tot şi toate.

M-am bucurat să aflu că volumul premiat la ediţia de anul acesta al concursului de manuscrise al USR este de proză scurtă. Bucuria însă n-a ţinut mult, căci Preţul corect, cartea de povestiri a Constanţei Roşoiu (n. 1978), este, în cele mai bune pagini ale sale, mediocră.

Primele patru pagini ale romanului te lasă năuc. E vorba de prima scrisoare a ei (Saşa) către el (Volodia) şi de prima scrisoare a lui către ea. Enunţuri cu viraje strînse, întorsături din condei făcute cu iuţeala sclipitoare a păstrăvului, un strop de sibilinism melancolic, o discretă ambiguitate a plasării în timp.

Dacă m-aţi întreba care este romanul – dintre toate romanele scrise vreodată – pe care mi-aş fi dorit să-l scriu, răspunsul ar fi (luna asta, cel puţin): Piaţa Diamantului de Mercè Rodoreda. Nu Don Quijote, nici La umbra fetelor în floare, nu Învierea, nici chiar Memoriile lui Hadrian sau Străveacul.

Cuba continuă e o declaraţie de dragoste în cuvinte şi imagini, nu are o agendă. Or, această lipsă de interes pentru temele mari şi preocupare pentru (supra)vieţuirea cotidiană încarcă paginile, deopotrivă cu text şi cu fotografii, de o mare înţelegere a acelei lumi.

În 1997, britanicul Peter Hobbs era proaspăt absolvent de Oxford şi se pregătea pentru o carieră diplomatică în Orientul Mijlociu. Omul însă a ţinut să dea mai întîi o raită prin Pakistan – aşa, de amorul aclimatizării –, lucru ce avea să se termine prost, cu o boală grea, de care nu avea să scape decît după ani lungi de suferinţă şi solitudine.

Nici un poliţist n-ar fi îndrăznit în urmă cu un an să bubuie cu pumnii şi picioarele într-o uşă din Hotel Universal la ora 6 dimineaţa. Pe atunci, în primii ani după 1990, studenţii din Universitate şi mai ales cei de la Litere care conduceau Liga erau lăsaţi în plata Domnului.

Cîştigător al concursului de debut al Editurii Cartea Românească de anul trecut, romanul teoreticianului muzical Andrei Pogorilowski are un personaj relativ asemănător cu cel din romanul fostului violonist Radu Ţuculescu, Femeile insomniacului, roman apărut tot în acest an şi la aceeaşi editură.

Te duci cu gîndul mai întîi la Metropolis (SF-ul din anii ’20, apărut şi ca roman, şi ca film mut): oraş futurist, oameni blocaţi în relaţii neomeneşti, criză a societăţii viitorului etc. Era stranie povestea de acolo, dar nu exagerat – SF vintage, ce să-i faci!

Publicul librăriilor se infantilizează. E o tendinţă nouă, descoperită în urma unui studiu realizat de Buchreport, o publicaţie specializată editată de Asociaţia Editorilor şi Librarilor din Germania. Tendinţa – ilustrată de evoluţiile pieţei de carte din ultimul deceniu – poate fi depistată şi în alte ţări din Europa occidentală.

N-aş putea băga mîna în foc că unul dintre cei trei autori ai satirei antişaizeciste din 1992, Ghici cine trage în tine? de Max Torpedo, ar fi fost Alexandru Muşina (ceilalţi doi fiind, desigur, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu). N-aş putea băga mîna în foc nici că Jolán Benedek ar fi, cum cred unii, Muşina tout craché.

Zeruya Shalev înseamnă două lucruri clare: o temă neabătut domestică (din zona conflictelor ce mocnesc în viaţa de familie) şi o scriitură invariabil hipnotizantă (vîscoasă, şerpuitoare, narcotică, mustind de tristeţi senzuale, şi nesfîrşit de înţelegătoare cu convulsiile bietului suflet omenesc).

Cînd au fost publicate pentru prima dată Scrisorile către Lucian Raicu în 2004 (la puţină vreme după ce apăruseră în România literară), probabil puţini şi-au imaginat volumul total de scrisori pe care tînărul Emil Brumaru le-a trimis, de la Dolhasca, apoi de la Iaşi, celor cîţiva scriitori care-i cîştigaseră simpatia.

Culmea e că pare un roman scris în joacă. E porno, e cinic, e trash, e vag infernal – şi totuşi, are aşa o lejeritate sporovăitoare, o sprinteneală ludică în alternarea perspectivelor, plus un soi de plăcere pişicheră pentru caricatură şi farsă. Un roman incredibil de vioi şi de jucăuş, la cît de negru e, de fapt, în cerul gurii!

Vă amintiţi, poate, cursul acela sfîşietor de yugo-nostalgie (din Ministerul durerii de Dubravka Ugresici) pe care o tînără emigrantă, profesoară de sîrbo-croată, îl ţine unor şi mai tineri compatrioţi, refugiaţi de război.

Un cimitir al elefanţilor în comunism numeşte Ana Selejan gazeta Glasul patriei unde au fost aduşi să scrie apologii, demascări şi alte mizerii de propagandă comunistă adresată diasporei scriitori interzişi sau trecuţi prin închisori care sperau la reabilitare. Dar expresia acoperă doar jumătate din chestiune.

Tînărul John, alb sud-african, îşi ia licenţa în matematici şi engleză, după care părăseşte Cape Town-ul şi se stabileşte la Londra, unde ar vrea să se consacre ca poet. Sîntem la începutul anilor ’60, dar IBM-ul există deja pe piaţa muncii şi, cît ai clipi, mi ţi-l face pe tînărul John programator.

O organizaţie pînă nu de mult necunoscută a anunţat recent iniţierea unui concurs literar. Asociaţia Casa de Cultură oferă premiul „Augustin Frăţilă“ pentru cel mai bun roman al anului 2011. Valoarea premiului: 10.000 de euro.

În fizică, „deplasarea spre roşu“ denumeşte creşterea lungimii de undă cauzată de scăderea frecvenţei radiaţiei electromagnetice; în acest nou roman al lui Radu Mareş, expresia este o metaforă a procesului psiho-sentimental de modificare a frecvenţei interioare prin care trece personajul principal.

Algerian prin naştere, francez după aceea, filozof de formaţie, călător de vocaţie şi arheolog activ, Jean-Marie Blas de Roblès a rupt gura tîrgului planetar abia ca scriitor, în 2008, cu Acolo unde tigrii sînt la ei acasă, un roman masiv la care a meşterit nu mai puţin de un deceniu.

Adevărul e că nu poţi înţelege pînă la capăt reculul hotărît al lui Dan C. Mihăilescu în faţa egoprozei mizerabiliste şi erotizate a vremurilor noastre pînă nu-i citeşti eseurile despre „trecut ca reumanizare“, cu hipnotica Românie interbelică, dar şi cu „anii decepţiei“.

Scrierea creativă este o disciplină, din cîte-mi dau eu seama, fără prea mare trecere în mediul scriitoricesc, dar şi editorial de la noi unde se crede, adesea, fie că scrisul este un talent nativ, fie că e o artă care se fură de la maeştri, oricum nu se poate preda la şcoală ca pe-o materie de rînd.

Cine mai are azi în minte (stră)vechiul cîntecel al lui Salvatore Adamo, „Au café du temps perdu“, va intra gata încălzit în jocul de nostalgii şi evanescenţe al romanului lui Patrick Modiano. Rememorări melancolice ale boemei pariziene de început de ani ’60 şi cu o poezie misterioasă a căutărilor (sau rătăcirilor) de tot felul.

Cum am spus şi cu altă ocazie, în ultimii ani s-au tradus şi la noi cîteva volume de proză scurtă extraordinare, volume care excelează deopotrivă prin relevanţa, stricteţea şi claritatea criteriilor de selecţie şi prin calitatea textelor, dar acestea nu par să fi fost luate ca model.

Romanele de debut pe bază de nori nu sînt deloc suflare de vînt. Stéphane Audeguy a debutat, de pildă, în 2005 cu Teoria norilor şi a făcut-o atît de bine încît a sedus cohorte de cititori de varii clase şi gusturi, başca juriile cîtorva premii literare.

Emoţiile distructive. Cum le putem depăşi? (tradusă recent şi în româneşte, la Editura Curtea Veche) adună laolaltă – într-o succesiune narativă cu incursiuni în biografiile şi parcursurile intelectuale ale mai multor oameni excepţionali – convorbirile despre emoţiile perturbatoare, ale lui Dalai Lama cu diferiţi psihologi, neurologi, specialişti de prim rang în teoriile educaţiei.

Bi(bli)ografia criticului Ov.S. Crohmălniceanu este plină de lumini şi umbre, de date şi evoluţii contradictorii. În deceniul stalinist, a fost unul dintre cronicarii literari oficiali ai regimului dejist, semnatar al mai multor volume de critică şi eseistică literară programatică, culminînd cu volumul Pentru realismul socialist (1960), în care legitima estetic literatura de partid.

Ce ţi-e şi cu tehnica asta a bulgărelui de zăpadă! Creşti, creşti – vorba unui personaj al lui Marin Moraru – şi nu ştii ce creşti. Mai ales cînd peste boţul de zăpadă e suflată şi niscaiva magie melancolică de basm rusesc... Cam pe-aici îşi face de lucru povestea acestui roman de debut al nord-americancei Eowyn Ivey, recent apărut în Alaska, şi mintenaş tradus, iată, şi la noi.

„Dacă pînă la 30 de ani cunosc personal pe toţi scriitorii români pe care îi ai tu în bibliotecă, e bine? Dau la Litere, în şase luni îi caut pe fiecare, le iau interviuri şi gata. Fac un studio de înregistrări, nişte antologii video, albume foto doar cu cei importanţi. Într-un an îmi deschid o bibliotecă-bar, proiectez documentare, fac lansări, scot nişte ediţii sonore de carte.“

Pe Sábato suprarealiştii l-au deturnat de la o carieră ştiinţifică – foarte probabil strălucită – în fizica nucleară. Aşa că în 1948, la 37 de ani, ex-fizicianul argentinian avea să debuteze ca romancier cu Tunelul, trecînd peste reticenţele iniţiale ale editorilor, nu mai puţin... suprarealiste.

Anul trecut, revista de literatură Corpul T – condusă de Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu şi editată de Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania“ din Braşov împreună cu Editura Tracus Arte – a avut ideea unei anchete prin care să stabilească un posibil top 5 al romanelor româneşti apărute din 1990 pînă astăzi.