Conjuraţia Eminescu
● Florina Ilis, Vieţile paralele, Editura Cartea Românească, 2012.
Dintre toate romanele inspirate de vieţile unor scriitori, romane publicate la noi şi citite de mine în ultimii ani, – Papagalul lui Flaubert de Julian Barnes, Orele de Michael Cunningham (Virginia Woolf), Ultima gară de Jay Parini (Tolstoi), Maestrul din Petersburg de J.M. Coetzee (Dostoievski), Plînsul lui Nietzsche de Irvin D. Yalom, Alabama Song de Gilles Leroy (Zelda Fitzgerald), Maestrul de Colm Tóibín (Henry James) sau Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale de Ion Iovan – cartea Florinei Ilis, inspirată de mitologia creată în jurul vieţii şi morţii lui Eminescu, nu seamănă, de fapt, cu nici unul.
Fără a miza (cine ştie cît) pe verosimil şi autenticitate, pe ideea de apocrifă, biografie romanţată sau reconstituire documentară, Vieţile paralele are însă destule lucruri în comun cu alte trei cărţi, două dintre ele (de)construind biografia şi opera unor scriitori fictivi – Cartea Neagră de Orhan Pamuk şi Bătrîni îndrăgostiţi de Alasdair Gray –, celălalt fiind o investigaţie în destinul şi istoria unei trupe rock: Pink Floyd în roşu de Michele Mari. În policier-ul ezoteric scris de Orhan Pamuk, în urma unui jurnalist dispărut rămîn scrisori, articole de ziar şi texte profetice ce conţin coduri şi cifruri despre conspiraţiile şi confreriile secrete ale Istoriei. În romanul lui Alasdair Gray, protagonistul intră în posesia jurnalului unui autor de ficţiuni istorice transpuse în Grecia antică, Renaşterea italiană şi Anglia victoriană, manuscris pe marginea căruia noul proprietar îşi va nota propriile comentarii. În fine, Michele Mari investighează, prin zeci de mărturii, inclusiv fictive sau aparţinînd unor personaje ce se confesează din moarte, "crima" ce stă la baza trupei rock al cărei destin e văzut ca o tragedie antică / dramă shakespeariană. Ei bine, aceste tipare ale construcţiei narative cu mai multe niveluri textuale (note de subsol, paranteze, citate din poeme, jurnale, scrisori, site-uri, adică subtext, infratext, intertext etc.), cu mai mulţi naratori (diegetici şi homodiegetici) alternînd mai multe tipuri de discurs în funcţie de planul temporal în care se află, toate acestea se regăsesc şi în romanul Florinei Ilis, centrat pe biografia unui personaj real, dar dispărut în propria-i mitologie.
Din cauza construcţiei însă, lectura primei jumătăţi a romanului (voluminos, aproape 700 de pagini) este una mai degrabă în orb, căci nu-şi dezvăluie decît o foarte mică parte din marea convenţie narativă. Probabil din dorinţa de a prezerva ineditul şi surpriza abordării, autoarea a ţinut să nu-şi expună metoda în primele 400 de pagini (spre deosebire de Pamuk, Gray şi Mari, care n-au astfel de complexe/vanităţi auctoriale), astfel că, în ciuda scurtelor analepse & prolepse şi deşi sînt evidente notele de subsol şi parantezele sau schimbările de discurs (expozitiv-didactic, oniric, hermeneutic), nu ştii exact cine narează. Înţelegi, la un moment dat, că e vorba de mai mulţi naratori-informatori-supraveghetori, numiţi surse ori agenţi, oricum veniţi din viitorul comunist, dar nu ştii exact care-i rolul lor, care-i design-ul narativ. (Plus că nici stilistica nu te ajută atunci cînd se trece brusc de la persoana a treia la persoana întîi sau cînd, într-o frază cu perfectul simplu ca timp narativ, e folosit, hodoronc-tronc, perfectul compus într-o acţiune ce ar trebui să exprime simultaneitate temporală.) Trecînd peste toate aceste chestiuni de confuzie naratologică şi stilistică, începutul romanului consemnează criza poetului din ziua de 23 iunie 1883 cînd, după cunoscutul episod în care vrea să-l împuşte pe rege, este închis la ospiciul doctorului Şuţu. Misteriosul narator multiplu, supra-informat şi supra-omniscient, cunoaşte în detaliu nu doar convingerile politice, gîndirea filozofică şi influenţele literare ale poetului, dar are acces inclusiv la senzaţiile şi gîndurile „eului său imponderal“ care trece deja prin schimbări/dedublări de personalitate, halucinaţii, stări de violenţă, pasiuni amoroase. Această supra/infra-cunoaştere a personajului, însoţită de citate din opera poetului, din scrisori, din jurnalele contemporanilor ori din diverse rapoarte medicale şi lucrări de exegeză literară, explică şi interpretează toate episoadele biografice care urmează: relaţia cu Veronica Micle, triunghiul amoros cu Caragiale, perioada din redacţia Timpul, internarea de la Viena etc.
Cum spuneam, după 400 de pagini şi o invocaţie către o muză Calliope pervertită ideologic, ni se relevă şi convenţia/conspiraţia narativă – [Spoiler Alert!]: toată cohorta de agenţi şi informatori infiltraţi în viaţa lui Eminescu din viitor (printr-un proces numit „marşrutizare“, asemănător celui din povestirea „Adjustment Team“ de Philip K. Dick), unii chiar deghizaţi pentru a-i provoca schimbările de personalitate şi accesele paranoice, fac parte dintr-o amplă operaţiune pusă la cale de un Serviciu secret din cadrul Direcţiei de Prapagandă şi Cultură. Uzînd de falsuri şi dezinformări, această monstruoasă, la propriu şi la figurat, operaţiune are drept scop „recuperarea dirijată a literaturii“, „remanierea anumitor evenimente literare ce se vor reevaluate“ conform politicii jdanoviste de a rescrie şi controla trecutul. Eminescu ajunge, astfel, să fie supravegheat din viitor, iar biografia lui – deturnată, în vederea unui postum control ideologic, ce variază în funcţie de perioada politică. Căci între sfîrşitul anilor ’50 stalinişti (cînd se deschide dosarul de supraveghere al lui Eminescu) şi Tezele din iulie, accentele ideologice se schimbă, demascarea publică a autorului de scrieri contrarevoluţionare şi pericolul mitizării poetului naţional îşi pierd relevanţa odată cu noua orientare a Partidului de la începutul anilor ’70. Pe modelul de lucru al Securităţii, sînt anchetaţi şi recrutaţi ca agenţi informatori inclusiv Titu Maiorescu, Veronica Micle sau doctorul Al. Şuţu, corespondenţa este interceptată, domiciliile sînt percheziţionate, manuscrisele sînt analizate şi inventariate, un eminescolog cu trecut pătat şi proaspăt recrutat analizează opera şi biografia poetului pentru a i se determina gîndirea politică şi a-i găsi punctele slabe, este conturat un posibil „lot Eminescu“ etc. Dosarul de Securitate creat de toată această reţea de informatori infiltraţi în trecut care (re)povestesc cu gurile lor străine viaţa poetului conţine însă şi informaţii din viitorul postcomunist, căci apar consemnate şi „conjuraţiile politice“, conspiraţiile legate de moartea lui Eminescu, teoria ocultei evreieşti care circulă pe Internet, inclusiv acţiunea de demitizare a receptării pusă la cale de revista Dilema. Colonelul de Securitate care se ocupă de dosarul Eminescu constată, după ani de coordonare a agenturii, cum mitul poetului ia amploare, conform principiului borgesian al ficţiunii ca instanţă autonomă, supremă, „devenind o ficţiune mult prea reuşită şi măreaţă încît să mai poată fi atribuită numai sîrguinţei şi fanteziei unui singur om“ şi ajunge să fie „copleşit de multitudinea de note informative, rapoarte, stenograme ale unor interogatorii sau audieri, hîrtii referitoare la Eminescu, pe care, într-o avalanşă de neoprit, le primeşte necontenit“. Şi, cum spuneam, le primeşte şi din trecut, şi din viitor, căci Securitatea, prin condiţia ei de arhivă supremă, este nodul informaţional ce influenţează Timpul.
Acest sofisticat scenariu de ficţiune arhivistică şi distopie informativă ce funcţionează după regula palimpsestului, a rescrierii şi plastografiei, această parabolă Sci-Fi, cu accente de satiră neagră, a infiltrării şi deturnării trecutului care se desfăşoară simultan, într-un plan paralel prezentului (de unde şi titlul cărţii) este, în fapt, punerea într-o intrigă fantezistă a abuzului ideologic şi a consecinţelor sale, a felului în care Eminescu a fost revendicat şi manipulat pentru a legitima, pentru a sprijini diversele cauze şi interese politice, morale sau literare ale posterităţii.
(continuare în numărul viitor)
