Poetul, complice al tăcerii

● Ştefan Aug. Doinaş, Trandafirul negru, CD-carte, 55 de poeme rostite la Radio (1970-2002), ilustraţii de Tudor Banuş, Editura Casa Radio, 2012. 

O constatare tristă: între ultimul titlu antum (volumul de proză scurtă T de la Trezor, apărut în anul 2000) şi primul volum tipărit postum (antologia poetică Jucătorul de şah alcătuită de Gellu Dorian în anul 2011) s-au scurs 11 ani! Conul de umbră în care se află momentan opera acestui mare scriitor este o tristă realitate cauzată, poate, şi de faptul că, între timp, CNSAS a făcut public faptul că, în perioada detenţiei din 1957-1958, scriitorul devenise informator al Securităţii, la fel ca Nicolae Balotă, un alt membru important al Cercului literar de la Sibiu. Această informaţie trebuie judecată însă cu precauţie şi, oricum, într-un context mult mai larg, iar literatura n-ar trebui să aibă de suferit din motive extra-artistice. Vorbim, totuşi, de un poet care şi-a văzut volumul de debut, Alfabet poetic (distins în 1947 cu Premiul „Eugen Lovinescu“ al Cenaclului Sburătorul), retras de la publicare din cauza instaurării comunismului, regim care l-a şi condamnat la un an de închisoare pentru o absurdă „omisiune de denunţ“, interzicîndu-i apoi să mai publice şi să reintre în viaţa literară pînă în 1963. Debutat cu o poezie, în „Jurnalul literar“, la vîrsta de 17 ani, Ştefan Aug. Doinaş (pseudonimul literar al lui Ştefan Popa) şi-a văzut, astfel, publicată prima carte abia la 44 de ani. Toată tinereţea sa a fost, practic, un poet interzis. Înainte de a fi judecat drept informator, trebuie admis faptul că poetul, ajuns după ’89 senator al Alianţei Civice şi academician, a fost el însuşi o victimă a regimului comunist.

Conul de umbră căzut peste opera poetului s-ar putea însă preschimba într-un con de argint cu ocazia acestei CD-cărţi pe care poetul citeşte nu mai puţin de 55 de poezii, însoţite, ca bonus, de o proză scurtă şi de un extras dintr-un interviu acordat în anul 2000, dacă nu chiar ultimul, cu siguranţă una dintre ultimele sale confesiuni despre scris. Dispuse pe CD în ordine cronologică, poemele rostite de poet la Radio în perioada 1970-2002 acoperă semnificativ opera sa poetică întinsă de-a lungul a aproximativ treizeci de volume. Alter ego, Ce mi s-a întîmplat cu două cuvinte, Omul cu compasul, Cartea mareelor, Seminţia lui Laokoon, Mistreţul cu colţi de argint, Anotimpul discret, Hesperia, Vînătoare de şoim, Foamea de unu, Interiorul unui poem, Lamentaţii, Aventurile lui Proteu şi Psalmi sînt cărţile de poezie pe care Doinaş le-a scris de la începutul anilor ’40 pînă la sfîrşitul anilor ’90, adică în mai mult de o jumătate de secol, şi din care a selectat cel puţin cîte un poem pentru a fi rostit la Radio (cele mai multe poezii, opt, aparţin Interiorului unui poem din 1990). Ultimele două poeme din finalul acestei antologii urmau să facă parte dintr-un volum intitulat Sonete fără sunet şi fuseseră scrise în ultimele sale luni, cartea (probabil neterminată) nemaivăzînd lumina tiparului.

Cele 55 de poeme astfel alese pot contura ascultătorului imaginea fidelă a ceea ce, cu clişeul de rigoare, numim universul unui scriitor. Întîlnim, mai întîi, neoclasicismul mitologic filtrat prin Valéry şi Mallarmé (poeţi din care Doinaş a tradus şi pe care i-a recunoscut drept maeştri, revenind la ei, în mod constant, şi în eseurile despre poezie), dar şi neoromantismul de inspiraţie engleză şi germană (Goethe, Schiller), adică poezia baladescă filozofică, deopotrivă descriptivă, narativă şi de idei, foarte cultă şi intelectuală, întotdeauna ritmată şi muzicală. Urmează „ontopoemele“ influenţate sau încărcate de referinţe la Hölderlin şi de idei ale unor filozofi precum Heidegger, Buber sau Noica, texte mai succinte şi mai abstracte, referenţiale şi conceptuale în sensul celui mai pur modernism care reflectă asupra limbajului şi a naturii poeziei. Falsul său tradiţionalism şi erudiţia filtrată liric, armonia formală şi neliniştea axiologică, ce-l face pe versatilul Doinaş un poet foarte modern, îndepărtîndu-l de neoclasicismul iniţial, trecerile de la claritatea fabulelor cu morală metafizice la vizionarismul şi reflecţia ermetizantă – toate aceste formule şi tendinţe, alternanţe de forme şi de ritmuri, schimbări de expresie şi de teme pot fi urmărite sau măcar intuite, subînţelese, în acest generos grupaj sonor. În glisarea sa, de cîteva decenii, dinspre neoclasicism/romantism înspre modernism (sonetele, elegiile, psalmii săi îl pun în descendenţa unor Eminescu, Blaga, Arghezi, Philippide şi Ion Barbu, pentru a ne opri doar la tradiţia românească), Doinaş îşi schimbă „măştile poetice“, speculează pluralitatea eu-rilor poetice, trece prin diverse „aventuri proteice“ marcate de tema dualităţii (baudelairiene), a dedublării (Pessoa, cu heteronimii săi, este un alt mare maestru al său), de imaginarul bipolar, metamorfozele lăuntrice, scindările ontologice. Aşa se face că, în cazul lui Doinaş, putem vorbi deopotrivă despre un trubadur elitist şi un fals baladist, de un vizionar şi un geometrician liric, poeta doctus rece şi riguros, dar şi un psalmist martor pasional al vlăguirii divine, „dialectician al transcendenţei sărăcite“, cum l-a numit Al. Cistelecan analizîndu-i psalmii de provocare în siaj arghezian, teribila sa „lirică a sfidării“.

În Istoria critică, Nicolae Manolescu crede că Doinaş a cunoscut trei ipostaze creatoare: mitologicul (baladele de pînă în anii ’60), abstractul (textele de pînă în anii ’80) şi moralist-polemicul de pînă în ’89, cînd este mult mai interesat de realitatea cotidiană, iar poeziile sale sarcastic-amare capătă accente dramatice. Scrie criticul: „Poemele au fost interpretate la sfîrşitul anilor ’80 ca disidente şi subversive. Lectura cîtorva la Cenaclul de luni, rebotezat şi refugiat într-o sală de la Muzeul CFR din Capitală, a determinat redesfiinţarea lui de către oficialităţi şi, de data aceasta, definitivă. Astăzi, cînd ştim din dosarul de la CNSAS al poetului că a încetat a-şi mai respecta angajamentul semnat cu exact douăzeci de ani mai devreme, volumul Vînătoare de şoim (1985) ne apare într-o perspectivă diferită.“ Tot într-o lumină diferită pot fi citiţi şi Psalmii, publicaţi integral în 1997, adică cu cîţiva ani înaintea morţii, ca pe un fel de pocăinţă, drapată însă în revolta poetului rătăcitor. De altfel, dacă periodizarea lui Nicolae Manolescu este corectă, ea trebuie însă completată cu această a patra şi ultimă ipostază a lui Doinaş: psalmistul, căci ultimele sale volume de poeme conţin, toate, texte religioase, pe cîteva dintre acestea alegînd să le şi citească la Radio. De altfel, afirmaţia criticului cum că, după ’89, Doinaş n-a mai scris poezie decît accidental este greşită: patru cărţi publicate în mai puţin de un deceniu, plus proiectatul volum Sonete fără sunet, reprezintă un ritm al creaţiei peste medie chiar.

Aproape toate marile teme ale poeziei sale sînt, în această CD-carte, prezente – şi reprezentate de versuri de rară frumuseţe, concizie, intensitate: dragostea („sărutul, / fruct de carne şi fior / al copacului interior“); îmbătrînirea şi (de)căderea; îndoiala şi căutarea („într-o plasă sînt, oare, nodul sau ochiul?“); relaţia dintre mister şi cunoaştere, credinţă şi raţiune, uman şi divin („sînt mărul unui vierme sfînt“); confruntarea cu neantul („purtăm stigmatul marilor nimicuri“); fascinaţia şi frustrarea în faţa transcendenţei („Dumnezeu ascuns în noi / se hrăneşte numai cu amănunte“); conştiinţa limitelor, inclusiv ale limbajului („cuvintele în care / complice / tăcerea visează“); natura scrisului; invocaţia şi dialogul cu Divinitatea... În fragmentul confesiv, care urmează pe final unei parabole în proză, Doinaş sintetizează o parte din idele sale despre scris formulate în splendidul eseu „Poezia ca erratum la proza lumii“. Altfel, vă îndemn să ascultaţi cum frumoasa voce a poetului, atît de preocupat de sonoritatea limbii şi de muzicalitatea expresiei, este concurat uneori, în rostirea sa foarte atentă la accente, modulaţii şi pauze, tocmai de foşnetul paginilor răsfoite.  

(fragment din prefaţă)