Cartuşe din copilărie

● Andrei Pogorilowski, Cartuşe, Editura Cartea Românească, 2012. 

Cîştigător al concursului de debut al Editurii Cartea Românească de anul trecut, romanul teoreticianului muzical Andrei Pogorilowski are un personaj relativ asemănător cu cel din romanul fostului violonist Radu Ţuculescu, Femeile insomniacului, roman apărut tot în acest an şi la aceeaşi editură. Dacă personajul lui Radu Ţuculescu, Timi, era un bărbat singur, interesant şi meticulos, bucătar pasionat, cu un cult al prieteniei şi cu mare trecere la femei, care poposesc în apartamentul lui, ordonat şi cu blues pe fundal, ca într-o oază de linişte ce le izolează, pentru o noapte măcar, de rutina, frustrările şi plictiseala propriilor vieţi; personajul lui Andrei Pogorilowski este un tînăr de 38 de ani, Vlad, un tip retras şi timid, care cîntă la pian şi trăieşte singur într-un apartament dezordonat de burlac, mai mult un loc de trecere pentru cele cîteva femei care au venit să rămînă, dar au plecat, mai devreme sau mai tîrziu, în căutarea propriilor vieţi. Şi singuraticul, dar mult mai experimentatul Timi, şi retrasul, timidul Vlad – doi bărbaţi culţi, bucătari şi melomani – au, la un moment dat, cîte o aventură sexuală ce implică ritualul gătitului, rolul de agent de seducţie al miresmelor cuptorului fiind apoi preluat de sunetele muzicii, de blues-ul la chitară, în cazul primului, de sonatele la pian, în cazul celui de-al doilea. (Timi luase şi el nişte lecţii de pian în copilărie, dar nu ajunsese pianist precum Vlad.) Chiar şi construcţia romanelor seamănă, avansînd în paralel pe două planuri temporale, punct – contrapunct, copilăria şi maturitatea celor doi bărbaţi (unul părăsit de tată, celălalt abandonat de mamă); dar, dincolo de umorul cu care scriu ambii prozatori, Andrei Pogorilowski este, stilistic vorbind, mai sofisticat – în genul lui Costache Olăreanu, aş zice, dar fără alonja meta-textual-livrescă a acestuia –, şi cu aceasta închei introducerea comparatistă.

Povestea de dragoste corporatistă a lui Vlad şi a colegei sale de birou, Andreea, avansează în paralel cu incursiunile în copilăria băiatului, dar ceea ce ar putea părea două desfăşurări fără prea mare legătură una cu alta îşi găsesc raţiunea în cele cîteva episoade care declanşează memoria involuntară sau – dacă e prea mult spus – tulburarea bărbatului de a retrăi anumite întîmplări şi senzaţii care l-au marcat în copilărie. Părăsită recent de iubitul ei pentru o puştoaică goth, Andreea trece printr-o perioadă de nesiguranţă identitară şi de vulnerabilitate sentimentală şi sexuală, în timp ce Vlad este doar un burlac placid ale că-rui relaţii din trecut s-au datorat mai degrabă iniţiativei femeilor. Ea este o corporatistă care analizează relaţiile cu ajutorul tehnicii SWOT, iar el este un pianist care gîndeşte în structuri muzicale, astfel că momentul care declanşează dorinţa lui Vlad este, de fapt, un accident al memoriei involuntare: nu gustul unei madlene, ci mirosul de blană şi tutun al Andreei, care-i stîrneşte bărbatului rememorarea unui episod erotic din copilărie. De aici încolo, relaţia lor continuă să atingă, la fel de involuntar, şi alte puncte de contact ce declanşează irumperea sentimentală a trecutului în prezent, întreţinîndu-i deopotrivă interesul şi dorinţa lui Vlad, a cărui copilărie, lipsită de afecţiunea maternă, a fost însă plină de nebunii. Crescut într-o familie de protejaţi şi privilegiaţi ai sistemului comunist (tatăl era comisar sovietic cu studii la Moscova, iar mama – rusoaică, corespondentă a agenţiei de presă TASS, care, de altfel, îşi părăseşte familia după moartea lui Brejnev), Vlad a avut parte, mai întîi, de o educaţie aleasă, apoi, după moartea tatălui şi după căderea comunismului, de o avere, ascunsă, considerabilă. (Din acest punct de vedere, al copilăriei odraslei de nomenclaturist, romanul lui Andrei Pogorilowski deschide un drum.)

Lipsită de dragostea părinţilor, dar şi de griji materiale, copilăria lui Vlad este plină de episoade absolut hilare pe care Andrei Pogorilowski le povesteşte cu bun talent de umorist, dar şi cu meticulozitate de antropolog cultural, cînd, spre exemplu, descrie pasiunea copiilor pentru relaminarea capacelor de bere pe şina de tramvai sau cînd explică mecanismul pocnitorilor artizanale cu fosfor de la beţele de chibrit (episod care – demonul comparatist mă îndeamnă din nou să spun – aminteşte de situaţia din povestirea lui Liviu Antonesei, „Victimele inocente şi colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia“ din volumul omonim apărut anul acesta la Polirom, unde e vorba tot de nişte arme confecţionate ad-hoc de nişte copii, şi tot în perioada comunistă). Întreţinută, aşadar, de mici coincidenţe cu senzaţii şi întîmplări din copilărie (spre exemplu, prezervativele alese de Andreea au gustul de altădată al dropsurilor pudrate cu cacao), relaţia lui Vlad cu Andreea avansează, cu strategii şi tachinări, cu stîngăcii şi intuiţii, cu diferenţe de temperament, educaţie şi dexteritate sexuală, într-un fel de joc de-a „Clavecinul bine temperat“ vs sexul cu perversiuni soft. Vlad este introdus în lumea reală a fanteziilor erotice de către Andreea, care-l substituie astfel, treptat, fostului iubit, aducînd în dormitul lui de burlac amator de pornografie tot felul de jocuri şi practici sexuale numite „Păianjenul şi musculiţa“, „Buciumul şi tulnicul“, „Oiţele pe derdeluş“ sau „Călătorul deshidratat din Sahara care descoperă oaza“. Andreea, care-şi făcuse ucenicia sexuală în dormitorul fostului iubit, se trezeşte acum în ipostaza de maestră corupătoare. Iată-i pe cei doi amanţi de poli opuşi pregătindu-se pentru un weekend împreună: „Andreea rămase să aleagă din magazinul cu vitrină opacă două sfori de bondage noi-nouţe, un set de prezervative asortate «all purposes» şi nite butt-plug-uri sub forma unor biluţe de granit, pe care le alesese cît mai mici [...] Vlad cumpărase piept de curcan, o salată iceberg mare, morcovi, lămîi şi seminţe de in. Contururile altei pungi trădau o mică extravaganţă compusă din două sticle de şampanie moldovenească şi o cutie de pişcoturi... Plănuise să o impresioneze cîntîndu-i la pian cele cîteva studii-tablou de Rachmaninov pe care le putea duce pînă la capăt“.

Două sînt episoadele absolut memorabile ale cărţii, cîte unul pentru fiecare plan temporal: scena erotică desfăşurată conform structurii sonatei (Vlad este, aici, un Gheorghidiu predînd în pat lecţii nu de istoria filozofiei, ci de teorie muzicală) şi fragmentul în care copiii se joacă în curtea Şcolii de la şosea aruncînd la ţintă cartuşele furate de Vlad din debaraua tatălui, în timpul organizării unui concurs interşcolar cu tema „Ceauşescu şi copiii“ – fragment de un haz nebun. De altfel, Cartuşe este un roman cît se poate de delectabil, scris impecabil, căci Andrei Pogorilowski are o eleganţă şi o siguranţă a sintaxei remarcabile, şi, din fericire, nu are absolut nimic din caracteristicile de „telenovelă“ cu care autorul însuşi şi-a descris, în mod ciudat, propria carte, care, respectă, cum spuneam, o anume structură muzicală (capitolele se numesc, de pildă, „Subiectul I“, „Contrasubiectul“, „Subiectul trei şi stretto“ etc.), iar stilul nu este cîtuşi de puţin sentimental sau melodramatic. Singura nedumerire stîrnită de lectura acestui roman este faptul că, deşi nu are nici măcar 200 de pagini, rămîne neterminat şi promite o continuare. Cînd? Ar fi fost de preferat să fie publicat integral, mai ales că nu are, totuşi, anvergura narativă a Omului din Est al lui Ioan Groşan, roman din care, la fel, a apărut deocamdată doar prima parte, şi nici independenţa epică din Viaţa lui Kostas Venetis şi Arhivele de la Monte Negro, romanele picareşti în serial ale lui Octavian Soviany, publicate la cîţiva ani distanţă. Astfel, deşi ar fi putut fi cel mai bun roman de debut în proză din ultimii ani de la Editura Cartea Românească, Andrei Pogorilowski îşi pune singur cartea în standby. Dar vom trăi şi vom citi. Deocamdată avem doar jumătate de roman.