Carte

Există o autobiografie a lui Charlie Chaplin, a apărut în 1964. Evident, ea nu putea să prindă întreaga viaţă a pămînteanului care l-a inventat pe Charlot, fie şi numai pentru că viaţa respectivă nu ajunsese încă la final: mai avea încă 13 ani pînă să se încheie, în 1977.

Dacă, printr-o distorsiune temporală, ne-am trezi la sfîrşitul anilor ’80, la un cenaclu de proză (cum a fost cel condus de Ovid. Crohmălniceanu, de pildă) şi dacă, la acel cenaclu, ar citi (o povestire sau un fragment de roman) un prozator/o prozatoare de azi (unul dintre cei des pomeniţi pe Google) – fac pariu că s-ar rîde în hohote.

Textele, indiferent de natura lor – descriptivă, orală sau narativă, de tonul evocator rece ori patetic –, sînt toate stenice, au umor şi – cum altfel – o mare doză de nostalgie. O anume inocenţă devine perceptibilă inclusiv în jocul în sine al scrierii ca strategie a recuperării inocenţei pierdute.

Dacă nu vă poticniţi în copertă (imaginea de acolo îţi dă nişte aşteptări pe cît de molatece, pe atît de eronate) şi chiar deschideţi cartea, o să aveţi numai de cîştigat. Veţi descoperi, adică, o proză cu limpezimi vînoase şi taine tulburi, rurală ca decor, urbană în tăietura frazelor şi foarte atentă la poezia care le dă tîrcoale oamenilor .

Recunosc, literatura mi-a jucat întotdeauna feste în chestiunile etice. Cel puţin în primă instanţă. De cînd mă ştiu, mi s-a părut că o pagină bună – adică bine scrisă – răscumpără (aproape) orice. Trebuie şi acum să dau un pas înapoi, să mă gîndesc bine, ca să văd lucrurile dincolo de retorică, de sofisme, de conjecturi.

Redactor al mai multor suplimente şi fondator a două reviste SF online, coordonator de colecţii editoriale şi editor de antologii, semnatarul cîtorva rubrici de gen în mai multe publicaţii culturale, el însuşi prozator, distins cu mai multe premii, Michael Haulică este, de mai bine de un deceniu, poate cel mai vizibil promotor, deopotrivă harnic şi critic, al SF-ului românesc.

În spatele filmului Elling (2001; 13 premii; o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun film străin) şi al piesei de teatru cu acelaşi titlu (montată prin toată Europa, inclusiv la noi – prin 2009, la Teatrul de Comedie) se află totuşi un roman: acest Fraţi de cruce al norvegianului hamburghez Ingvar Ambjornsen.

L-am ascultat, nu demult, pe Pascal Bruckner, într-o emisiune literară redifuzată pe TV5, vorbind despre noua sa carte, Casa îngerilor, apărută în Franţa în 2013 şi tradusă, iată, deja în româneşte, la Editura Trei, de Doru Mareş. A mai rămas ceva tabu, nedemontat, neterfelit de aplombul său iconoclast?

Multe liste şi topuri cu cărţile literaturii române s-au alcătuit în ultimul deceniu. Reviste precum Observator cultural (încă din 2000), dar şi ALIA ori Corpul T s-au ocupat de romane; România literară şi, din nou, Corpul T au făcut clasamente cu poeţi şi cărţi de poezie;

David Eagleman e unul dintre cei mai bizari oameni de ştiinţă, interesat deopotrivă de sistemul nervos şi sistemul juridic, economie, etică şi tehnologii inovatoare, percepţii şi comportamente, creier şi timp. Pare un tip exact şi fabulos, are charismă cînd urcă pe scenă să conferenţieze sau cînd povesteşte despre propriile lucrări.

Cum se poate susţine onest o revistă decentă? S-ar putea ca tocmai lipsa unui răspuns satisfăcător la această simplă întrebare să fie principalul simptom al crizei prin care trece presa. E drept că orice manager de presă ar spune că adjectivele onest şi decent nu intră în „profilul produsului“ şi nici în „targetul lui de eficienţă“.

„Nu-i aşa că poezia există? Spune, nu-i aşa? Mergi pe stradă şi, deodată, vezi un zid de cărămidă şi-ţi vine să cazi în genunchi, sau vezi un gard sau o cişmea subţire-n fundul unei curţi, picurînd veşnic pe-o lespede alături de-o găleată goală, sau te urci cu sufletul pe-o scară sprijinită de cine ştie cînd, sau chiar îţi vine să săruţi mînerul de alamă al unei uşi."

Schimbarea trece drept scrierea autobiografică a lui Mo Yan. Asta o face, din capul locului, de două ori interesantă. Mai întîi, pentru că în cărticica aceasta încape viaţa de pînă prin 2010 a autorului, adică a celui care, în 2012, avea să fie nobelizat în literatură.

Citesc, în ultima vreme, tot mai multe cărţi în format electronic, mai ales de nevoie, dar şi pentru că n-am răbdare (uneori) să aştept cartea pe hîrtie. Formatele electronice fiind mai versatile, a trebuit să-mi găsesc un sistem de „notiţe şi însemnări“ adaptat noii lecturi.

Ştim atît de puţin despre preferinţele şi obiceiurile de lectură ale românilor, încît orice sondaj pe această temă mi se pare de netrecut cu vederea. În general, sîntem foarte deficitari cînd e vorba de date şi cifre, care sînt şi foarte rar aduse la zi.

Eu zic că în iulie 1986, cînd dădea curs invitaţiei de a petrece trei săptămîni în Nicaragua, Rushdie se supunea unui foarte greu exerciţiu de obiectivitate. Cum să fii realist cînd realismul de acolo, în binecunoscutul stil sud-american, o ţinea tot într-un bruderschaft cu magicul?

Cred că abia atunci cînd nu mai faci cronică de întîmpinare, poţi descoperi actualitatea literară în deplină libertate. Fiecare avem listele noastre secrete de cărţi pe care le căutăm prin librării, biblioteci şi anticariate (cînd nu pe la prieteni), mai ales atunci cînd teancurile obligatorii se înalţă ameţitor.

După mai bine de douăzeci de ani petrecuţi în cenacluri, am ajuns la concluzia că ceea ce-i deosebeşte pe adevăraţii scriitori de simplii veleitari nu e doar talentul, ci şi munca depusă, efortul pe care cel ce scrie e dispus să-l facă pentru a găsi cea mai adecvată expresie pentru ceea ce vrea să comunice.

Ali şi Nino e capodopera acestui autor. Roman de dragoste (între un azer musulman şi o georgiană creştină), de război, de splendidă polifonie culturală şi imensă cacofonie a inflexibilităţilor fanatice, cartea pare scrisă de mîna unui foiletonist expert în exotism, dar şi în dileme mai vechi ca vremurile.

Dacă penultimul volum al Olgăi Tokarczuk (tradus, la sfîrşitul anului trecut, de Cristina Godun, la Editura Art) ar fi fost scris în româneşte şi-ar fi apărut la Bucureşti, primul lucru care s-ar fi spus despre el ar fi fost: nu e un roman. E eseu, e proză scurtă, e, pe alocuri, poem în proză, dar nu, nici vorbă, nici în ruptul capului nu e roman.

Nefiind propriu-zis o continuare a romanului Viaţa începe vineri (2009), cel puţin nu în sensul banal şi limitat al termenului, Viitorul începe luni este însă o carte simetrică, Ioana Pârvulescu construind aceste cărţi ca pe o suită retro în oglindă. Romanele se poti citi foarte bine şi separat, dar ar fi păcat, căci împreună alcătuiesc un organism narativ mai savuros şi mai complex, deloc redundant.

Eseu cultural, carte de memorii şi confesiuni, curs implicit de dădăceală psihanalitică – cartea aceasta discută în termeni terapeutici ceea ce Julian Barnes, în Nimicul de temut (tot din 2008!), analizează de pe poziţia literatului panicat: „tentativa de a găsi acceptarea modernă, matură, nereligioasă a sfîrşitului nostru inevitabil.“

Citită după aproape 20 de ani de la apariţie (şi, desigur, nereeditată, deşi se găseşte foarte greu), cartea îşi păstrează intactă actualitatea atît în partea ei aşa-zis diurnă (de viaţă literară, lume culturală românească, articulată în pofida izolării şi care, pe alocuri, mai păstra ştaiful de odinioară), cît şi în cea „nocturnă“.

În cu totul altă direcţie decît volumul precedent, Numele meu e Dmitri (Paralela 45, 2010), merge noua carte a lui Dmitri Miticov, poet tîrgoviştean despre care aflăm, o dată în plus, că prin acest pseudonim şi-a asumat, acum cîţiva ani, pe Internet, biografia ficţională a unui poet basarabean.

O carte bine dispusă, de un enciclopedism simpatic şi vioi. Textul e pus în pagină în poziţia „culcat“, tonul e hîtru, abordările sînt interesante şi destinse, decupate în capitole precum „Gramatica orizontalei“, „Pentru un tolănit corect“, „Geneza saltelei“, „Fotoliul problematic“ ş.a.

Nu cred că Gellu Naum s-ar fi mirat de apariţia tîrzie – pentru prima dată în română, în excelenta traducere a lui Bogdan Ghiu – a romanului-fetiş al suprarealismului, Nadja de André Breton, la începutul lui februarie, şi de lansarea acestuia cu doar cîteva zile după fatidica zi de 14 februarie.

Biografia scriitorului Dumitru Radu Popa – plecat din ţară în 1985 şi stabilit în Statele Unite, unde a obţinut azil politic, devenind apoi specialist renumit în cercetarea dreptului internaţional şi comparat, actualmente director al Bibliotecii şi decan asistent al Facultăţii de Drept din New York – ar putea fi ea însăşi un roman în sine.

German în scris, elveţian în buletin, bănăţean în fond, Cătălin Dorian Florescu pare a fi, în cel mai recent roman al său, un atlet complet al prozei. Are anduranţa maratonistului şi polivalenţa decatlonistului, e un fondist felin, un sprinter cu scînteie, un aruncător şi un săritor cu bătaie lungă.

Nu cred că încalc vreo prescripţie din decalogul dilematic scriind despre noul volum publicat de Alice Popescu la Editura Pandora M, Sfoara de întins rufe, în excelenta colecţie de poezie coordonată de Svetlana Cârstean, „Cercul poeţilor apăruţi“.

Cel mai proaspăt venit în categoria prozatorilor, să le zicem, new weird, cu relativ aceeaşi detentă stilistică şi imaginar poematic precum Iulian Tănase şi Dan Coman, este Cosmin Perţa. Doar că poetul şi eseistul Cosmin Perţa nu se află deloc la prima ispravă de acest fel în proză.

În anul 2000, proaspătul sexagenar Le Clézio a simţit nevoia să povestească despre femei. Fără sexagerări, însă. Prin urmare, a adunat într-un volum şapte proze scurte şi medii, pe care le-a subintitulat „romanţe“, deşi epica lor – deloc languroasă – le face să semene mai mult cu nişte balade.

Cînd eram întrebată, în copilărie, ce-o să mă fac cînd o să fiu mare, răspundeam pe loc „librărie“. Maică-mea mă corecta, „librăreasă“, apoi se scuza invariabil: îi plac mult librăriile (cuvîntul „papetărie“ l-am învăţat abia cînd am ajuns la Bucureşti), îi plac jucăriile, pixurile, creioanele cu gumă, cariocile şi mai ales carneţelele de toate culorile.

Am văzut pentru prima dată figura Aglajei Veteranyi prin februarie 2002, în România literară, alături de un fragment din De ce fierbe copilul în mămăligă (roman tradus de Nora Iuga, la Editura Polirom), pe care autoarea nu mai apucase să-l vadă apărînd.

Aş zice că e unul dintre cele mai haioase romane din ce s-a tradus la noi în 2012. Maimuţăreşte literatura „de succes“, cu zorzoanele ei stilistice, ciufuleşte aura autorilor de bestseller-uri, dă cu tifla escrocheriilor de imagine la care aceştia apelează pentru a-şi creşte cota.

Volumul acesta de povestiri a fost publicat prima dată în 1982 la Editura Kriterion din Bucureşti, într-o formă sever cenzurată din care patru texte fuseseră scoase cu totul. Abia după treizeci de ani avem, iată, şi versiunea românească a cărţii de debut a Hertei Müller, în traducerea foarte bună, ţin să subliniez, a lui Alexandru Al. Şahighian.

Aristocrat fără avere, gazetar „pe probleme“ de high-life, apoi şomer cu ştaif, Alexander von Schönburg are multe de povestit despre protipendadele mai vechi sau mai noi. Cînd îşi adună însă istorisirile într-o carte, anecdota, bîrfa mică şi cinstită, amintirea personală, observaţia socrească şi panseul mucalit se transformă într-un eseu savuros despre înţelesurile nobleţii, prodigios ilustrat biografic.

De cîţiva ani, proza scurtă, care înregistrează doar cîteva volume pe an, are mare noroc cu acest concurs de debut sponsorizat de UniCredit Ţiriac Bank, cu sprijinul bibliofagia.ro şi Editura Humanitas. Ajuns acum la a cincea ediţie, întîmplarea a făcut chiar ca două manuscrise cu proză scurtă să fie premiate şi publicate la tîrgul de carte din toamnă.

2006 a fost un an imens pentru Elif Shafak. Lapte negru (2007) povesteşte tocmai despre această depresie şi analizează, în general, cam cît de „mămoasă“ îşi poate permite să fie o scriitoare.

L-am văzut zilele trecute pe Quentin Tarantino enervîndu-se brusc în timpul unui interviu. Întrebat – a o suta oară – care este legătura între violenţa de pe ecran şi cea din viaţa reală, Tarantino a cedat nervos şi a spus, în direct, lucrurile alea pe care, de obicei, le spui acasă, nevestei sau amicilor.

Nu doar că oferta anuală a romanelor româneşti este destul de redusă, dar, în general, este şi foarte plicticoasă. Relativ convenţionale, cu subiecte terne, lipsite şi de imaginaţie, şi de raportare la realitatea socio-istorică, poţi număra romanele care merită cu adevărat citite pe degetele celor două mîini.

O carte minusculă, uşor de iubit. O povestioară care are poezia la degetul mic şi o tristeţe lată la brîu. Un roman de giuvaergiu, cu multe carate lirice, inspirat în egală măsură de un poem al lui Rilke şi de o întîmplare petrecută prin anii ’70, într-un orfelinat brazilian.

Am scris nu demult despre romanele concentrice ale Zeruyei Shalev ca despre una dintre cele mai misterioase descoperiri din ultima vreme. E complicat să scrii însă despre fraza ei unică, aluvionară şi vie, care te urmăreşte multă vreme după ce ai închis cartea, la fel ca tonul profeţiilor visate, cărora, la trezire, le uiţi şi cuvintele, şi greutatea.

O dată pe an, revistele literare le oferă scriitorilor şansa şi spaţiul tipografic pentru a se răzbuna pe critica literară. În 2011, România literară a publicat cîteva texte dure ale unor scriitori pentru care criticii literari nu erau decît nişte „lefegii, trişori, carierişti“, „tacticieni mizerabili“, „îmbuibaţi“, „scandalagii“ ş.a.m.d.

Cartea aceasta chiar se ţine de cuvînt: vorbeşte magic despre Magi. Povesteşte despre relieful, fauna, flora, legile, obiceiurile şi variile treburi gospodăreşti din ţinutul Magilor, vrăjindu-te cu o proză ea însăşi vrăjită. Prima ediţie a apărut în 1941, cu 13 ani înainte ca Henri Michaux să înceapă experimentele cu mescalină.

L-am auzit o singură dată, prin toamna lui 1989, pe Mircea Nedelciu citind o proză la „cenaclul lui Crohmălniceanu“ de la Izvor, unde se întîlneau pe atunci optzeciştii. Nu mai ştiu cine m-a dus atunci la Junimea, fusesem deja de mai multe ori şi îi auzisem citind sau comentînd după lecturile altora.

2012 a fost anul comemorării a 100 de ani de la moartea lui I.L. Caragiale, prilej pentru reeditarea operei scriitorului în cele mai variate forme. Editura Humanitas a scos, sub îngrijirea lui Dan C. Mihăilescu, două antologii: Cele mai frumoase scrisori şi Despre lume, artă şi neamul românesc, plus un triplu audio-book.

O minunăţie de roman. Mic ca pagini, magic ca poezie, construcţie şi deschidere. Punctul Omega atinge fără ezitare Punctul G al lecturii. Mai întîi, tragi spuza poveştii înspre acel „punct omega“ de care vorbea Teilhard de Chardin (teologul evoluţionist preocupat de conştiinţa ultimă, desăvîrşită, atotcuprinzătoare). Poţi s-o faci, vraja cărţii nu se rupe.

Într-o seară toridă din vara trecută, cînd toată lumea era la Bookfest, am ascultat-o pe romanciera Sylvie Germain vorbind despre ultima sa carte, Rendez-vous nomades (Albin Michel, 2012), amestec de eseu şi proză bună, dar şi despre parcursul său intelectual şi spiritual, despre vechile sale preocupări pentru mistică şi relaţia omului cu divinul.

Conceput de Asociaţia culturală Aedificatio şi Editura Art, proiectul celui mai rapid roman din lume s-a desfăşurat sîmbăta trecută, 15 decembrie, în două laboratoare ale Facultăţii de Matematică echipate cu calculatoare, cu toţi cei 53 de scriitori* prezenţi in situ.