Şase ancore pe cer, la apus

Cred că abia atunci cînd nu mai faci cronică de întîmpinare, poţi descoperi actualitatea literară în deplină libertate. Fiecare avem listele noastre secrete de cărţi pe care le căutăm prin librării, biblioteci şi anticariate (cînd nu pe la prieteni), mai ales atunci cînd teancurile obligatorii se înalţă ameţitor. Eu am două turnuri gemene, în coasta bibliotecii, care au depăşit deja, în înălţime, rafturile şi care ameninţă să se prăbuşească la orice curent mai puternic de aer: cărţi pe care le-am primit, cumpărat sau împrumutat convinsă că nu pot trăi fără să le citesc. Dar pot.

Zilele trecute însă, mi-am dat seama că n-am apucat să citesc o carte din „lista secretă“: Apropierea de Marin Mălaicu-Hondrari – scriitor rar şi atipic, poet înainte de orice şi om atent la propria-i libertate, înainte de toate –, aşa că m-am aşezat în fotoliu şi nu m-am ridicat înainte de a o încheia, fericită că în România lui 2013 (mă rog, cartea a apărut în 2010) se mai poate scrie aşa. Nu-i voi face o cronică, e şi prea tîrziu pentru aşa ceva; vă voi spune însă, pe puncte, de ce mi-a plăcut şi de ce v-o recomand înaintea multor altor cărţi: 

● Există în

un filon poetic care susţine ca o pînză freatică întreg romanul şi care leagă întîmplări, iubiri, eşecuri, personaje – în primul rînd, pe cei patru poeţi din „tetrada de la Bistriţa“: Dan Coman (The Great), Florin Partene (Dan Parfenie), Marin Mălaicu-Hondrari (Adrian Petru Constantin) şi Ana Dragu (Lidia, „Stăpîniţa“, „La Madre de la Poesía“, inventatoarea „păşunismului apocaliptic“ şi deţinătoarea unei fîntîni pline cu mătasea broaştei). Nu întîmplător „La Madre de la Poesía“ îşi transportă amicii cu un vehicul insolit: „...maşina asta trebuia văzută cînd era portocalie şi plină de versuri. Capota îi aparţinea lui Gellu Naum: poate că totul se petrece într-o vacă. Scris cu negru. Magistrul Ursachi deţinea portbagajul: de la o frunză la altă frunză, e o depărtare fără sfîrşit. Aurel Dumitraşcu pe dreapta: cerul începe de la glezne. Aici a trebuit să tragem la sorţi. The Great propusese anul cel bun e anul în care mori, eu propusesem eu nu vreau să trăiesc eu vreau să citesc, iar Adrian nu mai ştiu ce, legat de flori, care şi ele sînt negre, dar a ieşit versul propus de Parfenie, el, care nu prea avea noroc, dar abia mai tîrziu am înţeles de ce, tocmai pentru că nu avea nevoie de noroc. Virgil Mazilescu pe stânga: sînt singur. am inventat poezia şi nu mai am inimă.“ 

● Mi-a plăcut mult Maria, iubita spanioloaică a protagonistului – amestec de Zenobia (lui Naum), Blimunda (lui Saramago) şi Alejandra (lui Sábato) – pe urmele căreia „fantasma unui bărbat îndrăgostit bîntuie Europa“, o sculptoriţă ce cîntă într-o formaţie cu nume hard erotic şi care-şi adoră bunica analfabetă „demnă, simplă, fără ifose, dar mîndră în acelaşi timp şi fără chiloţi“. 

● Amestecul, atît de rar, de sfîşiere şi umor care dă ritmul povestirii picareşti (autobiografice, în mare parte, spun interviurile lui Marin Mălaicu-Hondrari). Protagonistul – poet român şi paznic spaniol al unui depozit de maşini din Córdoba – este, şi el, un „păzitor“ de praguri care, atunci cînd nu ajută o traficantă argentiniancă (pe care-o cunoaşte restituindu-i 62 Modelo para armar de Cortázar), fugăreşte hoţi de cauciucuri urlînd apocaliptic, în româneşte.

● Umbra lui Cortázar (sub semnul căruia e pusă „obligaţia“ de a scrie), dar şi spiritul lui Bolaño (cel mort la doar 50 de ani, într-un accident de maşină, inventatorul „cîinilor romantici“): „Los perros romanticos, aşa ne obişnuiserăm, pe urma lui Roberto Bolaño, să-i numim pe toţi cei care încercau să se smulgă şirului nesfîrşit de vieţi anoste, iar orice gest provocator de nebunie, de poezie, era gest de cîine romantic.“ 

● Declanşatorul fugilor şi revenirilor celor patru – un pact adolescentin de a rămîne vii cu orice preţ, prin refuzul convenţiilor, al îmburghezirii, al prejudecăţilor. Împărţirii suprarealiste (în favorabili şi nefavorabili) Marin Mălaicu-Hondrari îi alătură o altă clasificare vitală, trăiristă, neoautenticistă a oamenilor printre care ne învîrtim – vii şi morţi, în sens poetic, de trăire fără rest a vieţii-literatură. A fi viu în acest sens e o condiţie primă a adevărului literaturii tale.

● Tristeţea de fond a cărţii, căci apropierea e posibilă într-un singur moment de înţelegere totală a lucrurilor. În afara acestui moment izolat („Era pentru prima dată că vorbeam cu cineva şi înţelegeam perfect absolut tot ce îmi spunea...“) sînt posibile doar fuga, urmărirea, revenirea, uneori poezia. Ca în

-ul lui Cortázar, poezia transfigurează (şi evacuează) naraţiunea, declaraţia, concluzia. 

Capitolele nominale ale

(la fel ca acelea din Şotron) sînt doar momente vii, fulguraţii ale unui scenariu strîns la un loc de iubire şi de prietenie. Cele şase ancore care îi apar protagonistului pe cerul andaluz, la apus, trebuie „citite“ ca jaloane ale acestui scenariu. În fond, Apropierea este un capitol (de o extraordinară intensitate) din cartea pe care Marin Mălaicu-Hondrari o scrie dintotdeauna, de la

la

şi care, din cîte se aude, va continua, în curînd, cu o nouă ancoră.