După treizeci de ani

● Herta Müller, Ţinuturile joase, traducere de Alexandru Al. Şahighian, Editura Humanitas Fiction, 2012.

Volumul acesta de povestiri a fost publicat prima dată în 1982 la Editura Kriterion din Bucureşti, într-o formă sever cenzurată din care patru texte fuseseră scoase cu totul. Doi ani mai tîrziu, cartea apărea şi în RFG, iar peste încă un an scriitoarei îi era retras dreptul de a publica în România, ţară din care în 1987 reuşea să şi plece definitv. Abia după treizeci de ani avem, iată, şi versiunea românească a cărţii de debut a Hertei Müller, în traducerea foarte bună, ţin să subliniez, a lui Alexandru Al. Şahighian.

Datorită seriei de autor dedicate scriitoarei de Editura Humanitas Fiction avem acum o perspectivă aproape completă asupra literaturii sale pe care, din păcate, românii nu au început s-o citească decît după primirea Premiului Nobel. Povestirile din Ţinuturile joase (Niederungen în original), un mix de biografie şi monografie lirică a unui nenumit sat şvăbesc din Banat (ar putea fi satul natal Niţchidorf la fel de bine ca oricare altul), ar trebui citite împreună cu următorul roman, publicat în 1986, al Hertei Müller, Omul este un mare fazan pe lume (traducere de Corina Bernic, Humanitas Fiction, 2011). În opinia mea, aceste cărţi alcătuiesc un diptic al ruralităţii şvăbeşti din comunism, chiar dacă sînt narate la persoane diferite şi din alte perspective. Dacă în Omul este un mare fazan pe lume, roman alcătuit, de fapt, din cincizeci de poeme ca nişte secvenţe narative, subiectul este pregătirea pentru emigrare a familiei unui morar neamţ care tot aşteaptă actele necesare plecării în Germania, o plecare amînată cu anii şi care predispune la slugărnicie şi compromisuri; Ţinuturile joase este o suită de nouăsprezece povestiri care surprind copilăria şi adolescenţa unei fete de la sat, perspectiva ei asupra familiei, asupra vieţii şi lumii. Un anume sentiment de insuportabil (posibilă metatemă a volumului de debut) motivează şi mirajul plecării din povestea romanului următor. Într-un număr al revistei de acum cîteva săptămîni, Simona Sora identifica în carte această frază: „Şi pentru că mai eram în viaţă a tăbărît pe mine ura“, pe care o numea cauzală-consecutivă, afirmînd că Ţinuturile joase este, de fapt, „o autobiografie neagră, formată din mici povestiri despre sine,“ care „cuprinde, prefigurate, şi destinul scriitoarei, stilul intens personal, ura celorlalţi, şi ingenuitatea, şi stupefacţia, şi instinctul de conservare.“ De altfel, între primele două cărţi pot fi stabilite nenumărate asemănări şi comunicări textuale. Dincolo de sentimentul de frică şi frustrare, întîlnim aceeaşi atmosferă de o stranietate apăsătoare (în care luna, noaptea, întunericul sînt nişte leitmotive) construită cu instrumente cît se poate de lirice, cu un limbaj intens metaforizat şi în fraze cu o tăietură scurtă şi ritmată ca nişte versuri, cu o cadenţă aproape muzicală. Cadrele decupate de secvenţele poematice, precum şi gesturile sau replicile oamenilor, totul este (des)scris în cheia unui suprarealism întunecat ce dă o puternică senzaţie de lume posedată, stăpînită de ceva nenumit, înscrisă pe un traseu greşit.

Aşa cum în general romanele Hertei Müller nu oferă prea mult din contextul politic, în acest volum de debut întîlnim cu atît mai puţin mărcile timpului sau semnele sistemului, plasarea spaţio-temporală fiind cît se poate de vagă (dar şi neimportantă). Într-un singur loc apare menţionat numele lui Adenauer, în alt loc CAP-ul, iar din altă scenă se înţelege că distilarea şnapsului, precum şi sacrificarea viţeilor din propria ogradă constituie infracţiuni (de altfel, şi în Omul este un mare fazan pe lume apare o scenă de recensămînt a animalelor). Însă cele patru proze eliminate de cenzură sar în ochi şi acum, după treizeci de ani, prin caracterul lor politic subtil, fiind, de fapt, nişte texte hibrid, ceva între parabolă şi fabulă. Spre exemplu, în „Opinia“, un broscoi inginer este făcut „observator de vremi“ într-o întreprindere, pînă ajunge să înţeleagă că „buletinul cu vremea-i minciună“, moment în care va fi mustrat de director şi, în cele din urmă, „trimis pe un nor alb cu desăvîrşire, care plutea la margine de oraş“. Proza „Inge“ (probabil autobiografică) are în centru o anchetă de întreprindere şi un act de intimidare, în timp ce „Domnul Wultschmann“ este genul de portret absurd în maniera unui Harms, dar cu „şopîrle“: „Nu înţelegeau că în atari timpuri, tot ce faci, faci pe viaţă şi pe moarte, şi tot ce nu faci, pe viaţă şi pe moarte n-o faci.“ Aceste proze, scoase de cenzură din volum pe motive politice, sînt scrise în alt registru decît restul (sînt singurele plasate în mediu urban, spre exemplu, şi nu beneficiază, ca în celelalte proze, de perspectiva copilului), fac oricum un corp de texte străin de restul povestirilor, şi trebuie să remarc şi faptul că, strict literar vorbind, nici nu sînt prea reuşite, iar timpul n-a lucrat în favoarea lor.

Revenind la povestirile „ţinuturilor joase“ (simbolistica devine, cred, evidentă), acestea se constituie, cum spuneam, într-o suită de secvenţe narative mai mult de atmosferă, dar unde perspectiva fetei, care amestecă ingenuitatea cu repulsia, dispreţul şi teama, conturează o lume nu neapărat ostilă, dar neprietenoasă, cu moravurile viciate, trăind un prezent la fel de nedemn ca trecutul, plin de moarte şi de păcate. „A fost la război. Pentru douăzeci şi cinci de morţi se primea o decoraţie. El s-a întors cu mai multe decoraţii“ spune cineva, pentru ca în alt loc să citim un fel de confesiune: „După moartea ei, străbunicul meu s-a însurat numaidecît cu-o altă femeie, care avea de pe-acum un copil de la alt bărbat cu care nu era căsătorită, dar ea era totodată şi căsătorită, şi după această altă căsătorie cu străbunicul a mai făcut alt copil, despre care lumea spune că şi-acesta e de la alt bărbat, şi nu de la străbunicul meu.“ De altfel, sugestia adulterului revine în mod constant, la fel şi cea a alcoolismului, iar felul în care fata percepe bătrîneţea şi moartea este un alt leitmotiv al acestor poeme în proză ce alternează la tot pasul cadoarea cu grotescul: „Cu vîrsta şfemeilorţ le cresc mustăţile, din nări şi negi cresc peri. Sînt împăroşate şi nu mai au nici urmă de sîni. Şi cînd au isprăvit-o cu îmbătrînirea, seamnă cu bărbaţii şi se decid să răposeze.“

Povestirea care dă şi titlul volumului, cea mai întinsă şi mai reuşită dintre toate, este, de fapt, un bildungspoem suprarealist-bucolic (avînd chiar un caracter etnografic). Relatarea fetei musteşte de senzaţii şi de detalii semnificative prin natura percepţiei („La margine de sat e-o cruce. Isus atîrnă pe marginea drumului, sîngerînd, şi priveşte absent la cîmpul de sfeclă...“), iar vocea de copil înregistrează permanent atmosfera casnică, vorbele şi gesturile părinţilor şi bunicilor (aspre, inexplicabile, oricum pline de interdicţii), mişcările din gospodărie, cutumele şi evenimentele din sat, a cărui viaţă este marcată de sărbători şi înmormîntări, cu nenumărate menţiuni ale meşteşugurilor şi muncilor cîmpului, cu scene cu animale domestice şi descrieri de natură (în special, momentele în care întunericul pune stăpînire pe sat). Cruzimea vieţii transpare frecvent, întreaga relatare a fetei despre copilăria la sat fiind, de fapt, povestea dureroasă şi neîmpăcată a pierderii inocenţei, a unei profunde percepţii a morţii şi a inadaptării la viaţă, a repulsiei faţă de oamenii mari „înrăiţi“ şi faţă de lumea lor lipsită de empatie şi tandreţe, deseori violentă, plină de reguli şi superstiţii, o lume pe care o judecă şi pe care o respinge mai mereu („Nici ceilalţi din sat nu cunosc cuvîntul «însingurat» şi nu ştiu cine sînt ei înşişi“). Alternînd lirismul cu absurdul, impactul imaginilor şi al felului în care fata percepe şi decupează realitatea din jur este foarte puternic. Copilul se revoltă, dar în acelaşi timp este şi fascinat de lumea crudă greu de înţeles a celor mari şi tăcuţi. Scrisă la douăzeci şi ceva de ani, Ţinuturile joase este o carte remarcabilă nu doar prin expresie, dar şi prin această profunzime a explorării.