Debutanţi la proza scurtă
● Maxim Blum, O junglă ca toate celelalte, Editura Humanitas, 2012.
● Laura Aprodu, Amintiri din casa scării, Editura Humanitas, 2012.
De cîţiva ani, proza scurtă, care înregistrează doar cîteva volume pe an, are mare noroc cu acest concurs de debut sponsorizat de UniCredit Ţiriac Bank, cu sprijinul bibliofagia.ro şi Editura Humanitas. Ajuns acum la a cincea ediţie, întîmplarea a făcut chiar ca două manuscrise cu proză scurtă să fie premiate şi publicate la tîrgul de carte din toamnă. Tot anul trecut, Adrian Buzdugan, debutat în 2010 cu volumul de „povestiri ultimative“ Capela excomunicaţilor, a publicat romanul Citadela de fier (Tracus Arte), devenind astfel, dacă nu mă înşel, primul scriitor debutat în cadrul acestui concurs care ajunge să publice a doua carte. De altfel, volumul său de povestiri primise o nominalizare (din partea USR) şi cîştigase în 2011 nu mai puţin de trei premii pentru debut, performanţă, din nou, singulară, printre debutanţii concursului UniCredit Ţiriac, semn că, acolo unde există un proiect şi perseverenţă, lucrurile chiar pot depăşi aşteptările. (Măcar în paranteză fie lăudată iniţiativa acestei bănci, singura care, nu doar că se implică şi în promovarea artelor vizuale, dar, iată!, sprijină şi literatura română.)
Volumul lui Maxim Blum, O junglă ca toate celelalte, cuprinde treisprezece proze scurte împărţite în două secţiuni foarte diferite între ele: prima dintre acestea şi cea mai consistentă, „Omul-far“, adună povestiri în sensul narativ convenţional; în vreme ce a doua parte, „Poveşti adevărate“, este compusă dintr-o serie de sketch-uri absurd-onirice pe teme politice, hasidice sau monden-artistice. Cartea se deschide cu un fel de parabolă politică, „În apărarea sensului simbolic“, în care proiectata statuie gigant din bronz a unui dictator, (supra)numit „Marele Om“, se dovedeşte a fi un eşec ingineresc şi este plasată într-o Piaţă a Republicii, dar nu pe un soclu, ci culcat, de-a curmezişul pieţei: „Aşa cum stătea pe spate, cu braţul drept ridicat, Marele Om părea că se străduieşte să oprească o hemoragie nazală. Dar chiar şi aşa statuia era impresionantă. Veneau oameni din toată ţara să o vadă, ba chiar şi din străinătate“. Devenită loc de pelerinaj, apărată chiar de un dispozitiv de pază, statuia se dovedeşte însă, printr-un concurs de împrejurări naturale, că funcţionează ca o capcană a morţii. Deşi poate fi prevenită, moartea este acceptată (apoi muşamalizată şi despăgubită de autorităţi) doar pentru a nu perturba simbolistica monumentului.
Povestirea „O viaţă nouă“ schimbă registrul grav al parabolei cu umorul a ceea ce poate fi o satiră a practicilor vrăjitoreşti: un vraci african, ajuns la Bucureşti pe urmele fiului transferat la un club de fotbal, descoperă cu totul alte beneficii ale transferului în trupuri străine. „Specii dispărute“ este un fel de distopie eco: o specie de peşti (numită frumos Plaphusia Miranda) este salvată de la dispariţie cu ajutorul sîngelui uman recoltat în spitale. În Pianistul, un mare instrumentist (al cărui prenume aminteşte de Chick Corea) ratează înregistrarea live a unui concert din cauză că, ceea ce el fredonează în gînd, este captat de microfoane. Hămăitul incontrolabil al pianistului care-şi compromite, astfel, magistralele interpretări poate fi „citit“ şi în cheia simbolică a geniului interpretativ ce nu poate fi imortalizat pe bandă.
Ultima povestire a primei secţiuni, care îi împrumută şi titlul, este cea mai consistentă şi cea mai valoroasă din volum. Construită, indirect, ca o (pseudo)hagiografie a unui scriitor SF din perioada comunistă, cu un final neaşteptat care îi dă brusc un caracter noir, „Omul-far“ este exact tipul de povestire care ar fi făcut frecventabil volumul colectiv Romania Noir. O antologie de povestiri mystery & thriller (editori George Arion şi Bogdan Hrib, Crime Scene Publishing, 2011). Theodor Ghimbeanu, personajul a cărui înmormîntare deschide povestirea, este figura cea mai importantă a SF-ului românesc, iar povestea lui o aflăm, prin analepsă, cu ajutorul lui Liviu, un tînăr participant la şedinţele unui cenaclu science-fiction. Ce mi se pare cu adevărat important la această povestire este insight-ul foarte bun pe care Maxim Blum îl are în lumea SF-ului.
Cenaclurile, revistele şi premiile de gen; faptul că scriitorii provin din rîndul inginerilor şi medicilor; frustrările, pasiunea şi mîndria, dar, mai ales, felul în care aceştia, de obicei, se autoamăgesc cu arta lor narativă (care, de cele mai multe ori, este doar o pastişă); implicaţiile ideologice ale genului în perioada comunistă cînd se bucura de o libertate mai mare din partea cenzurii – toate acestea conturează o imagine foarte reală a lumii SF-ului: „Majoritatea celor care se adunau în sala rece şi igrasioasă a fostului cinematograf muncitoresc nu aveau, la drept vorbind, nici urmă de talent literar. Dintre aceştia, o parte se încăpăţînau totuşi să scrie... Comentariile textelor atingeau chestiuni ştiinţifice şi filozofice complicate. Se vorbea despre teoria relativităţii, geometria fractalilor, maşina Thuring şi a patra lege a roboticii a lui Luben Dilov... Deşi în acea perioadă Theodor Ghimbeanu nu mai frecventa cenaclul pe care-l fondase, numele şi premiile sale continuau să reprezinte un prilej de mîndrie.
După revoluţie, în timpul nesfîrşitelor dezbateri despre reaşezarea valorilor, numele său fusese des pomenit în revistele literare serioase. Cîţiva tineri critici îl propulsaseră în rîndul marilor scriitori ignoraţi pe nedrept. Într-un articol din România literară, unul dintre ei îl prezentase drept «o combinaţie explozivă de Gabriel García Márquez, Ray Bradbury şi George Orwell»...“ Acest Theodor Ghimbeanu chiar se dovedeşte a fi un adevărat personaj: îl cunoscuse pe Hemigway la Madrid pe vremea cînd fusese corespondent de război, publicase o carte de succes, apoi fusese cenzurat de comunişti, făcuse compromisuri etc., oricum povestea vieţii şi a operei bătrînului scriitor este plină de lumini şi umbre, de reuşite şi decăderi, şi nu ni se dezvăluie cu totul decît la final, cînd un teribil secret ameninţă să fie făcut public iar tînărul fan decide să-i salveze memoria cu un gest radical.
Evoluînd între parabola politică, distopia eco şi scenariul noir, între fabula livrescă şi falsa biografie, între schiţa absurdă şi poemul oniric, istoriile ingenioase, stranii sau doar simpatice, ale ficţionarului miniaturist Max Blum sînt scrise simplu şi curat, fără ornamente stilistice. Spre deosebire de el însă, Laura Aprodu, cealaltă debutantă în proză scurtă a concursului UniCredit, are o abordare stilistică nu atît predominant realistă, cît mai colorată, folosind mult oralitatea, limbajul familiar, cu multe inversiuni şi, în general, cu o stilistică mai lucrată, uşor emfatică (îndrăznind chiar cîteva jocuri livreşti/meta-textuale), urmărind de fiecare dată efectele umoristice şi accentuînd trăsăturile personajelor ori derizoriul situaţiilor.
Deşi numerotate precum capitolele unui roman, cele şaisprezece proze ale Laurei Aprodu nu au, în afara stilisticii spumoase, prea multe în comun. Prozele, cele mai multe dintre ele, funcţionează mai degrabă ca pretexte narative „croşetînd“ întîmplări banale din existenţa cotidiană (un personaj intenţionează să scrie „un roman în care nu se petrece nimic“), altele sînt mai degrabă nişte reportaje de mediu uşor dramatizate sau portrete dezvoltate sub forma unor mici biografii de oameni simpli, din cartier sau de pe scara blocului. Aşa cum se pronunţă vocea narativă, în două locuri, nu e vorba despre „fapte cu însemnătate“ iar „viaţa e o chestiune de retorică“. Laura Aprodu are vervă de povestitor, aude vocile personajelor şi are simţul detaliilor, ca şi pe cel al derizoriului cotidian, îi lipseşte deocamdată anvergura – răbdarea de a sonda mai mult şi de a dezvolta destinele şi întîmplările pe care, în acest volum de debut, le povesteşte atît de zglobiu.
