Bibliografia dalmaţiană
● Eugen Istodor, 101 cărţi româneşti de citit într-o viaţă, Editura Polirom, 2012
Multe liste şi topuri cu cărţile literaturii române s-au alcătuit în ultimul deceniu. Reviste precum Observator cultural (încă din 2000), dar şi ALIA ori Corpul T s-au ocupat de romane; România literară şi, din nou, Corpul T au făcut clasamente cu poeţi şi cărţi de poezie (nu mai vorbesc de antologii de genul „celor mai frumoase poezii“ sau de colecţiile de romane româneşti fundamentale editate de Gramar sau Jurnalul Naţional); revista 22 a alcătuit, acum nişte ani, o „Bursă a scriitorilor români“; la publicarea foiletonisticii critice a lui Nicolae Manolescu, s-a vorbit de „lista lui Manolescu“ etc. Însă toate aceste demersuri au fost motivate de o anume nevoie de aranjare, selectare şi valorizare canonică, fiind, de fapt, micile lupte ale războiului de (re)ierarhizare a valorilor, pornit după ’89 în publicistica culturală. Lipsite de această miză gravă, de ideologia, energiile şi pasiunile stîrnite, au apărut însă, în ultimii ani, cîteva culegeri orientate exclusiv către cititori, volume oferind liste consultative de autori şi lecturi, celor pierduţi în producţia masivă de beletristică a timpului nostru. În Cărţile care ne-au făcut oameni (coord. Dan C. Mihăilescu, Humanitas, 2010), 19 personalităţi culturale – scriitori şi eseişti (Livius Ciocârlie, Ion Vianu, Andrei Cornea ş.a.), critici literari, istorici, dar şi artişti din alte zone artistice (Ştefan Câlţia, Victor Rebengiuc ş.a.) – au scris, sub forma unor minibiografii livreşti, despre cărţile care i-au marcat şi i-au influenţat. În antologia Care-i faza cu cititul? (coord. Liviu Papadima, ART, 2010), apărută în colecţia „Cărţile mele“ destinată copiilor, 25 de scriitori (din mai multe generaţii, mai mult sau mai puţin cunoscuţi) au scris despre prima lor carte citită, încercînd să-i atragă pe cei mici spre lectură.
Un astfel de demers popularizator este şi ghidul alcătuit de Eugen Istodor – „fără rătăciri lingvistice sau sentimentale, fără revanşă, ură, naţionalism, datări conjuncturale, necesităţi didactice, rău ideologic sau urgenţe politice“ –, care, ajutat de 101 scriitori, artişti, dar şi politicieni, corporatişti sau oameni de pe stradă, a ales cărţile româneşti pe care le-ai putea citi liniştit într-o viaţă, pornind de la O samă de cuvinte a lui Ion Neculce (publicată în 1845) şi ajungînd pînă la Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950 de Lucian Boia (publicată în 2011). Avînd o aşa anvergură, te gîndeşti automat la criteriile selecţiei, la numele celor care recomandă cărţile, la cît de potrivit e, de fapt, Eugen Istodor să alcătuiască o asemenea listă şi, mai ales, la relevanţa ei finală. De aceea, eseul introductiv „Epistolă către un tînăr cititor. Scrisoare către un june scriitor“ trebuie citit nu doar ca o confesiune a apropierii de cărţi, ca istoria unei formări personale şi al unui traseu profesional de la filologie la jurnalism, dar şi ca un argument legitimator al celui care aduce, în fond, un neaşteptat omagiu Istoriei călinesciene pe care, fascinat de ea în şcoală fiind, se apucase s-o transcrie integral. Protoideea acestui ghid al cărţilor româneşti s-a născut faţă cu Facebook-ul: „Voiam «literatura română pentru dummies». Manual de creative writing, cu exemple din literatura română. Manual atractiv de şcoală, cu texte urgisite pînă acum. Vedeam că Facebook-ul este tabloul unei societăţi needucate, sictirite de şcoală, ultragiate de o istorie prost gîndită – prost predată – strîmb înţeleasă.“ Acestei frustrării s-a adăugat, însă, „aventura personală“ de a (re)descoperi literatura română: „Cinci-şase ani de citit sistematic. Peste două sute cincizeci de autori citiţi. Fiecare autor, în medie, are cel puţin două-trei cărţi importante, dar, cinstit fiind cu mine însumi şi cu demersul meu, n-am ignorat nimic. Peste o mie de cărţi, cele mai multe citite cap-coadă, altele doar răsfoite.“ Impresionantă prin ambiţie, această aventură personală de bibliotecă a lui Eugen Istodor nu s-a concretizat însă doar într-o „listă de lecturi împărtăşită contemporanilor“, căci ghidul său de lectură funcţionează după orice standarde. „Nu încep acum să elogiez ceea ce nu există. Recapitulez ceea ce avem. Nu avem o mare cultură în totalitate, dar avem cărţi de anvergură... Mi-am dorit o Istorie captivantă, o istorie umană a literaturii-culturii, o istorie care să nu-l năucească-rătăcească pe cititor, ci să-l apropie“, mai spune el.
Eu cred că i-a ieşit. Lista de cărţi acoperă toate perioadele, toate curentele, toate genurile, punînd împreună cărţile cult (Jurnalul de la Păltiniş sau Arta Popescu, spre exemplu) cu cărţile populare ale unor autori precum Radu Tudoran sau Rodica Ojog-Braşoveanu. Dar, de fapt, dincolo de selecţia titlurilor (însoţite deseori de trimiteri la alte cărţi, la alţi autori sau chiar la filme), cu adevărat interesantă este formula acestui ghid şi efectele stilistice/ideatice pline de adevăr şi umor pe care le creează. Mai întîi, sînt rezumatele, comentariile şi formulările ingenioase şi totodată exacte ale lui Eugen Istodor însuşi, de o concizie care unora li se va părea frivolă, dar care e deseori memorabilă: Topîrceanu „ia un detaliu mofluz şi-l desface tandru în piese caraghioase“, Cuvinte potrivite – „revalorizări de cuvinte vechi, mixaj de sudalmă şi politeţe“, Concert din muzică de Bach – „spionaj lent prin căsnicii“, Craii de Curtea-Veche – „în vîrtejul boemiei, într-o lume strîmbă, patru bărbaţi se întîlnesc, se respectă, se sfîrtecă“, Baltagul – „primul policier, primul roman feminist, roman iniţiatic, roman de dragoste, scris în transă, 17 zile, realism poetic, mitic“, Supravieţuirile – „nimicul întors pe toate feţele“, Ingeniosul bine temperat – „literatura îşi generează la nesfîrşit propria materie“, Închisoarea noastră cea de toate zilele – „Contele de Monte Cristo al nostru“ ş.a.m.d. La fel sînt şi biopsisurile autorilor de la final – anecdotice, dar esenţializate şi corecte în spirit: „George Bacovia: Viaţă cenuşie, s-a mulţumit cu ce i-a dat soarta. Copil, a fost uitat în biserică şi a stat închis o noapte întreagă; crescînd, a fost funcţionar cu plecări din misie, cauzate de plămînii şubrezi; avea talent la desen şi, cînd şi cînd, a fost profesor de desen. A avut nevastă şi copil, pensie şi sărbătorire naţională în preajma sfîrşitului.“ Sau „Urmuz: Se visa muzician, călător în timp şi spaţii. A ajuns grefier de judecătorie. Scria pentru amuzamentul familiei şi a fost promovat cu surle şi trîmbiţe de Arghezi. A vrut să moară deosebit. S-a sinucis.“ Foarte interesant şi semnificativ este şi felul în care cărţile sînt văzute şi recomandate de ceilalţi, fie ei artişti sau academici: Istoria Ieroglifică – „Greu de tradus“ (Liviu P. Dinu, profesor universitar de matematică), „Pădurea spînzuraţilor bate Adio, arme!“ (Cristian Teodorescu), „Primul volum din Moromeţii a fost citit, la apariţie, ca un tratat de sociologie rurală: toată lumea a înţeles că e vorba despre destinul unei familii de ţărani îndatoraţi şi cu copii proveniţi din căsătorii diverse“ (Cristian Preda); profesionişti din diverse domenii: „Ţiganiada este The Lord of the Rings al românilor, păstrînd proporţiile la nivel de volum şi complexitate“ (Sorina Big, acquisitions director), „Flori de mucigai este o culegere de koan-uri mai ample, aparţinînd unui spaţiu creştin şi scrise de un răspopit“ (Andreea Pleşoianu, profesoară), sau oameni obişnuiţi: „Nu-i zi de la Dumnezeu să nu înjur Mioriţa asta. E ca un blestem. Sîntem neam care nu se răscoală, este călcat în picioare ca un microb şi asta de ce? Un cioban se uită pe cer şi vede nunţi, în loc să pună mîna pe topor!“ (Marius Niţă, taximetrist).
Ghidul prin cultura română e completat şi cu ajutorul unor specialişti (Vintilă Mihăilescu, Sorin Vieru, Lucian Boia ş.a.) care fac, la rîndul lor, topuri cu cele mai bune lucrări din domenii umaniste precum istorie, ştiinţe politice, sociologie, filozofie şi religie. Un ghid foarte interesant, amuzant, adevărat şi, mai ales, necesar!
