Carte

M-am trezit, printr-un concurs de împrejurări (ţinînd de o generozitate rară, nu ştiu dacă intelectuală sau tout court), în juriul Premiului FIL de la Guadalajara, un premiu serios, dedicat literaturilor în limbi romanice. Nume grele, opere complete, literaturi întregi.

„Borrowed“ sînt prezentarea poemelor semnată de Răzvan Voncu (exactă, dar scrisă cam preţios) şi grafica minimalistă a lui Mihai Zgondoiu; iar „new“ sînt poemele, tot nouă la număr, din partea a doua a cărţii, poeme bune, dar care par mai mult texte unreleased, nişte B-sides la ultima carte, care-şi găsesc locul abia pe acest volum ca un fel de bootleg oficial al poetului.

În varianta maestrului de la Moscova, reconstituirea biografiei lui Molière – cu serioase documentări la bază, dar şi cu intervenţii de spiriduş ficţionar în depănarea poveştii – e, de fapt, un roman al jocurilor complicate pe care artistul se vede nevoit să le joace cu puterea vremii sale.

Literatura nu e niciodată inocentă – spune Roberto Bolaño, în Detectivii sălbatici –, ea e, de cele mai multe ori, o punere în scenă a unui prezent-trecut, o butaforie în care personajele, măşti mai mult sau mai puţin reuşite, mimează senzaţii, gînduri, sentimente pe care altcineva şi le imaginează.

O carte tristă, plină de horror. Horror de categorie grea, nu jucărie – genul otrăvit, cancerizant de suflete, moral în pretenţii, criminal în fond. Concret, horrorul arestărilor în masă, al detenţiei politice, al torturii cu metodă şi al execuţiilor cu program.

Săptămîna trecută am ajuns la Barcelona şi am ţinut morţiş să beau o cafea pe Calle Tallers (prima pe dreapta cum vii din Plaza Catalunya spre mare), la barul Céntric. N-aveam mai mult de o oră pînă cînd trebuia să mă întorc, aşa că i-am promis fiică-mii, care mă însoţea, o întregă după-amiază liberă dacă-mi găseşte barul rapid.

În urma unei invitaţii oficiale de a face fotografii în penitenciarele româneşti, Cosmin Bumbuţ a ales, „pe considerente vizuale“, Aiudul, închisoare pe care a vizitat-o şi a fotografiat-o de mai multe ori în perioada 2005-2008, înainte ca aceasta să fie modernizată.

Să fim oneşti: Floarea pasiunii – titlu de carte făcut, în 1883, să topească inimi, să înflăcăreze şi, cu siguranţă, să vîndă „pe rupte“ un volum de povestiri astfel denumit – sună astăzi ofilit de tot. Floarea cu pricina s-a fanat, aduce mai degrabă a moartea pasiunii.

Nu ştiu alţii cum îşi amintesc romanele citite, eu însă nu îmi amintesc mai deloc „povestea“, intriga, „clou“-ul narativ, nici măcar în cazul cărţilor care pe asta mizează. E o neputinţă, recunosc – îmi amintesc clar o replică (uneori, de cîteva rînduri), o imagine, un cuvînt, un ritm al frazei, o aberaţie care îmi vorbeşte direct

În anii ’30, John Fante (1909-1983) scria trei romane autoficţionale (între care şi Întreabă praful), care îl aveau ca protagonist pe junele Arturo Bandini. Autorul trece aproape neobservat pînă spre sfîrşitul anilor ’70, cînd este descoperit graţie lui Charles Bukowski şi recunoscut ca un „tătuc“ al generaţiei Beat.

Într-o notă la ultimul roman al lui Roberto Bolaño, 2666, publicat postum, Ignacio Echevarría – un personaj de acum legendar al literelor spaniole, pe care l-aţi putut vedea acum cîţiva ani şi în România, invitat de Ioana Zlotescu, directoarea de atunci a Institutului Cervantes – făcea o supoziţie.

„Dacă Liviu Radu s-ar fi născut în Statele Unite, prolificitatea sa scriitoricească şi talentul de povestitor l-ar fi propulsat printre numele de primă mărime ale science fiction-ului“, scria cîndva Radu Pavel Gheo, şi afirmaţia nu pare hazardată.

Întrucît cartea acestor nemţi a intrat în atenţia Editurii Baroque Books & Arts, puteţi fi siguri că tema în discuţie – minciuna, în cazul de faţă – e tratată într-un mod pe cît de riguros şi exact (adică nemţeşte), pe atît de reconfortant şi jovial (adică omeneşte).

Dacă ar fi să numesc cel mai atipic, mai bizar şi mai impersonal jurnal din întreaga literatură română, acesta ar fi, fără îndoială, jurnalul lui Vasile Lovinescu, succesiunea de trei volume care începe cu Jurnal alchimic, continuă cu Însemnări iniţiatice şi se încheie cu Meditaţii, simboluri, rituri.

La cîte potenţiale sfîrşituri de lume am fost martori în ultimii ani, era inevitabil ca toate aceste ficţiuni mediatice de inspiraţie culturalo-religioasă ori ştiinţifico-astronomică să-şi găsească forme de exprimare în arte, în special în cinema şi literatură.

Un roman bizar şi monumental, al unui autor cu o carieră literară de-a dreptul zen. Robert M. Pirsig debuta cu această carte în 1974, la 46 de ani (după ce 121 de edituri îi respinseseră manuscrisul), şi nu avea să mai recidiveze editorial decît după alţi 16 ani.

M-am întrebat, nu o dată, de ce s-a scris atît de puţin despre Vasile Lovinescu. E clar de ce calea lui de interpretare a literaturii n-a fost mai deloc urmată, cu excepţia notabilă a lui Alexandru Paleologu. De ce nu s-a scris despre unicele lui jurnale, despre Scrisori crepusculare, carte extrordinară care ar trebui completată şi publicată într-o ediţie critică.

Zilele astea, Sorin Stoica ar fi împlinit 35 de ani. În volumul Povestiri cu înjurături, carte cu care debuta în anul 2000, există o povestire, spusă la persoana I, retrospectiv, în care un băieţel priveşte, fascinat şi totodată tulburat, cum soarele apune în fiecare seară după dealuri.

Volumul acesta reuneşte două cicluri de povestiri în care Ludmila Uliţkaia face ce ştie ea mai bine: se uită la oameni cu o pricepere care-i insolitează în fel şi chip. În ciclul „Fetiţele“ ne aflăm în Rusia stalinistă de după Război, iar protagonistele sînt cîteva copile ale epocii, care trec de la o proză la alta pentru a pune în scenă varii situaţii: intrarea în rîndul „pionierilor“, explorări erotice, dispute aprinse sau mocnite, perverse terori puşteşti.

E socotit unul dintre romanele importante ale secolului al XX-lea şi un reper pentru proza existenţialistă americană. A fost publicat prima dată în 1961, iar francezii l-au tradus cu titlul Cinefilul şi l-au comparat cu Străinul lui Camus. Mie mi-a amintit mai degrabă de Varieteu pe apă al lui John Barth, dar asta contează mai puţin, important e să fie cititorul mulţumit.

Anul trecut, adică în cel mai sărac an pentru proza scurtă din ultimul deceniu, apărea volumul Veronicăi D. Niculescu (al treilea de proză scurtă, după Adeb, Limes, 2004, şi Orchestra portocalie, Cartea Românească, 2008), un volum conceptual, prin temă, de 15 schiţe şi povestiri plasate în perioada anilor 1971-1990, un fel de amintiri/scene/secvenţe din Epoca de Aur.

Antropolog şi etnolog în general, „americanist“ în particular, Claude Lévy-Strauss a trăit, în acelaşi timp, o fascinaţie stabilă şi temeinică pentru Japonia. Asta nu l-a transformat într-un „japonolog“, dar a dat o anume vibraţie (o bucurie discretă, un extaz fin, de gourmet încîntat) comentariilor sale ocazionale privind exotismul civilizaţiei şi culturii nipone.

Cînd şi-a ales liceul, fiică-mea mi-a făcut o mare surpriză. Deşi nu vorbisem foarte serios despre asta, deşi nu-i sugerasem direcţia (ceva, ceva tot am făcut, dar indirect, printr-o incredibilă profesoară de... chitară), deşi mă abţinusem (stoic) să-i dau sfaturi, ea a ales singura clasă de filologie de la un vechi liceu cu tradiţie umanistă.

Au trecut exact zece ani de cînd am recenzat povestirile lui Bogdan Suceavă. La vremea respectivă, avea deja publicate cîteva cărţi, printre care şi un roman (de altfel, a debutat în 1990), unele chiar în format electronic, era o prezenţă activă în publicaţiile online şi îşi contura o carieră de universitar american.

Dominique Loreau, franţuzoaică stabilită de vreo trei decenii în Japonia, a descoperit aici bucuriile rafinate ale minimalismului şi frugalităţii – cu alte cuvinte, „luxul zen“ al unei vieţi fără prea multe accesorii. Asta s-a soldat cu cîteva volume despre arta de a trăi în armonie cu sine şi în răspăr cu oboseala, stresul sau apatia la care ne conduc excesele materiale ale actualităţii.

Pe la începutul primăverii, cineva m-a întrebat care dintre romanele bune, publicate anul trecut, ar fi cu adevărat nou, inovator în sens literar, conştient de sine şi de fiecare frază a sa. Care, vasăzică, dintre romanele momentului ar fi cu adevărat important literar, obiectiv, cum se zice...

Scriitor exersat – lucru destul de rar la noi, în mai multe genuri –, păstrînd însă o anumită balanţă între proză scurtă şi roman, Alexandru Vlad revine, după romanul hit din 2011 – Ploile amare (Charmides) –, cu reeditarea unui volum subintitulat „proze asortate“, publicat mai întîi în 2010, la o editură – Dacia XXI – cu o existenţă cam incertă.

S-ar putea să fie cel mai nebunesc roman al lui Bruckner. Logica lui arteziană (nu carteziană), comicul afrodiziac, pitorescul provocator al argumentaţiei epice şi desfrîul verosimilului fac ca, prin comparaţie, mult mai celebrele Luni de fiere să pară un mizilic stafidit.

Am recitit, de curînd, romanul lui György Dragomán Regele alb, roman extraordinar, „fără concesii la absurdismul tentant“, cum îl fixa, scurt, Radu Cosaşu în Dilemateca, şi excepţional tradus – plastic, inventiv, creativ – de Ildikó Gábos-Foarţă în româneşte.

Romanul precedent al Dorei Pavel, Pudră (Polirom, 2010), avea o premisă teribilă: un tînăr de 27 de ani, trezit din moarte clinică, noaptea, pe catafalc, în capela bisericii, se confruntă cu ceea ce s-ar putea numi „complicaţiile revenirii la viaţă“ („imprudenţa şi impudoarea de-a te fi întors la viaţă atunci cînd toţi te ştiau mort“).

Probabil că dragostea durează trei cărţi. Cînd am citit Purificare, primul roman al lui Sofi Oksanen tradus la noi, m-am îndrăgostit lulea de scrisul acestei finlandeze cu oarecare rădăcini estoniene. La al doilea roman al său apărut în română, Vacile lui Stalin, m-am mai calmat, dar tot nu mi-a trecut.

Romanul acesta a primit Premiul Goncourt 2012. Autorul a fost destul de surprins: unul dintre romanele sale anterioare, Balco Atlantico (2008), deşi înrudit, pare-se, cu cel premiat, nu stîrnise nici măcar o ridicare din umeri, darămite de sprînceană, în presa culturală franceză.

Cele 1001 nopţi de poveşti au început – subliniază Llosa – în noaptea nunţii Şeherezadei cu crîncenul Şahriar, după consumarea mariajului, iar atunci cînd ele s-au sfîrşit, cei doi şi-au început luna de miere „cu spor“. Poveştile au transformat postludiul în preludiu, ceea ce – să recunoaştem – le confirmă decisiv puterea miraculoasă.

Florin Lăzărescu revine cu un roman la patru ani de la volumul de povestiri Lampa cu căciulă (Polirom, 2009), povestiri mai vechi şi mai noi, unele rescrise sau integrate unor texte mai mari, un volum construit conform principiului „something old, something new, something borrowed...“, dar omogen scris şi alcătuit în jurul temei copilăriei la sat.

Alain de Botton e un fel de ateu nepracticant. Nu crede în Dumnezeu sau în supranatural, dar nici nu priveşte religiile ca pe o aberaţie sau un caraghioslîc. Fiindcă – spune el – în demersul religios există multă pricepere într-ale omenescului, lucru de care ar trebui să profite şi laicul libertarian contemporan, că doar şi el e om.

„Nu mă plictisesc prea tare. Am o femeie care locuieşte cu mine, stă pe tavan. Ce ar mai fi de explicat? De cele mai multe ori se tolăneşte ca toţi oamenii şi atunci nu mă deranjează. Uneori, se încăpăţînează să stea în picioare, momente în care părul îi atîrnă pînă la podea."

E al doilea roman al acestui tînăr elveţian, absolvent de Drept. Cartea a apărut anul trecut, în septembrie, a împuşcat rapid două prestigioase premii literare franceze şi a rupt gura Tîrgului de la Frankfurt, vreo 30 de edituri din lumea largă sărind să cumpere dreptul de a o traduce şi publica.

Ne raportăm, de obicei, la persoane diferite, apăsînd pe pedala ironiei sau a condescendenţei. Ticurile cuiva sau agitaţia polimorfă ne umplu de veselie sau de-o corectă înţelegere prefabricată. Scăpările de memorie sau lapsusurile semnificative ne provoacă un zîmbet superior şi o corecţie imediată, iar excesele de tot soiul ne transformă de-a dreptul în clinicieni ai normalităţii cotidiene.

Din zona SF-ul românesc, cel puţin din cît am reuşit să acopăr eu, Marian Truţă este scriitorul care-mi place cel mai mult. A debutat în almanajul Anticipaţia 1986, a continuat şi după ’90 să publice prin reviste de gen şi volume colective, a primit mai multe distincţii de gen şi în prezent este redactorul-şef al revistei Nautilus.

În 2012, cînd publica acest roman, americanul Kevin Powers era şi debutant, şi veteran. Mai exact, debutant în literatură şi veteran al războiului din Irak. Romanul, însă, e pur şi simplu profesionist: ştie cît să decupeze din biografia autorului şi cum să croiască din acest material o poveste de război cinică şi lirică.

Acum cîţiva ani, cînd în presa noastră culturală s-a încins o dispută despre „marile teme“ ale romanului românesc, mi-am mărturisit public cîteva mirări: De cînd tema face literatura? Care e legătura între „marile teme“ şi literatura valabilă?

Nu e o surpriză că T.O. Bobe este un stilist, iar faptul că acest volum de povestiri – început, conform mărturisirii scriitorului, „pe la mijlocul ultimului deceniu din mileniul trecut“ – a avut mai multe variante denotă grija extremă pentru formulare, expresie şi compoziţie.

Romanul argentinianului Marcelo Figueras are tot ce-i mai indicat pentru o comedie domestică vioaie. Ce povesteşte el, sub această formă, este însă terifiant: Argentina anului 1976 şi instalarea dictaturii. Protagoniştii din Kamceatka sînt nişte prigoniţi.

Teodora Coman scrie despre retragerea fiinţei feminine într-un spaţiu locativ recluziv – mansarda fiind un fel de muşuroi al cîrtiţei sociale, fereastra velux reprezentînd pleoapa unui corp mai mare, fanta însorită – deci ucigaşă – prin care ar putea avea loc evadarea/mîntuirea.

Pentru Sandra Newman, Shakespeare rămîne the best ever. Prima scriere care obţine 10 pe linie (la Importanţă, Accesibilitate şi Amuzament) este totuşi Mîndrie şi prejudecată a lui Jane Austen. „Dacă laşi cartea pe podea, cînd te întorci o să-ţi găseşti citind din ea pisica“, ne spune comentatoarea.

În extraordinara povestire care dă titlul volumului din 1983, protagoniştii capătă identitate în funcţie de „diferenţele de consistenţă a luminii în acelaşi anotimp în cele două colţuri ale ţării“, în funcţie de felul în care fiinţele din jur de raportează la ei, în funcţie de opririle pe un drum care străbate toată ţara, de la Constanţa la Oradea şi înapoi.

La un an după ce publicase Pupa Russa (2004), Gheorghe Crăciun vorbea deja despre noul roman la care lucra, carte care, în prima ei variantă, s-a numit Blue(s) şi din care a şi publicat ulterior cîteva fragmente. Din păcate, ca şi în cazul Zodiei scafandrului a lui Mircea Nedelciu, şi această ultimă carte de proză a lui Gheorghe Crăciun a rămas nefinisată şi cu ultimele capitole (probabil partea a treia a cărţii) neterminate.

Sandra Newman a făcut „totul“ pentru literatură. Tot posibilul, plus tot felul de lucruri incredibile sau inimaginabile. A scris pentru copii (cărţulii despre Grecia antică sau despre civilizaţia incaşă), dar şi pentru adulţi (chiar şi pentru adulţii XXX, pare-se).

Este, fără îndoială, un eveniment faptul că o editură serioasă (Polirom) s-a hotărît să reediteze, într-o nouă traducere, India secretă de Paul Brunton. Din 1936, cînd a fost pentru prima dată tradusă în româneşte de Henriette Yvonne Stahl, cartea a circulat reeditată de edituri obscure, fără un minim aparat critic şi între nişte coperte care-ar fi băgat groaza în orice cititor de bun-simţ.

Această nouă carte de poezie are toate atributele exterioare ale vulnerabilităţii: o plachetă de format mic, de nici 50 de pagini, apărută fără ISBN, într-o colecţie intitulată „Clandestin“, cu o copertă neagră, minimalistă, pe care titlul – Intimitate, mai degrabă sarcastic decît sentimental, apare scris cu font medical, sub grafica de monitor a sfîrşitului de activitate biologică, totul pus sub numele adevărat al poetei cunoscute pînă acum drept Angela Marinescu.