Carte

Cînd, la finalul anului trecut, am spus că 2013 a fost, prin comparaţie cu ceilalţi ani, unul slab pentru poezie, mulţi s-au arătat indignaţi, ba chiar s-au şi supărat, ca şi cum cineva ar fi trebuit să se simtă vinovat pentru asta – ţine de o anume fatalitate a creaţiei, inevitabil fluctuantă.

Escapada Laviniei Branişte este prima carte de proză cu adevărat bună a acestui an.

Dacă Margaret Mazzantini este o poetă a destinului tragic al migranţilor, Pino Roveredo este un cronicar al vieţii de la periferia societăţii şi, uneori, a minţii.

Dacă romanul lui Adrian Schiop mi-a depăşit toate aşteptările, povestirile lui Ionuţ Chiva m-au lăsat aproape indiferent.

„Cînd ştim că un text e gata?“ este o întrebare pe care mi-o adresează frecvent cursanţii de la atelierul de creative writing şi de fiecare dată am dificultăţi în a le răspunde. De aceea mă bucur că revista Steaua dedică o anchetă punctului final: „Care este declicul care decide încheierea unei cărţi?

Considerat de mulţi un scriitor de geniu, comparabil oricînd cu Goethe, înnobilat şi onorat cu titluri, (supra)numit Prinţ al poeziei în Germania, unde devenise, la începutul secolului al XX-lea, figura literară tutelară, şi distins la bătrîneţe – avea 80 de ani – cu Premiul Nobel, cînd faima lui literară se răspîndise deja în toată lumea, Paul Heyse este astăzi, din păcate, puţin cunoscut în România.

Romanul începe cu o frază sub spectrul căreia, pentru a formula astfel, stă întreaga confesiune a protagonistului anonim: „Dintre toate amintirile, din şirul fără sfîrşit al simţămintelor mele, cea mai împovărătoare este imaginea singurului omor pe care îl săvîrşisem."

Convertit la povestire după ce ne-a tot promis un roman, Florin Iaru publică de zece ani, săptămînal, cîte o schiţă în ghidul 24Fun, iar acest mod de a te exersa şi dedica genului foarte scurt este în sine demn de toată admiraţia.

Aşteptat cu nerăbdare, acest al treilea roman al lui Adrian Schiop se dovedeşte a fi nu doar cea mai bună carte a lui, dar şi romanul anului 2013.

Parisul personal sau „autobiografia urbană“ semnată de George Banu nu este un ghid cultural al Parisului şi nici un imposibil jurnal în raccourci a 40 de ani de experienţe ce au marcat şi definit o viaţă. Deşi referinţele culturale nu lipsesc, textul, dens şi în acelaşi timp transparent, trădează omul de teatru care se pierde într-un decor, invocînd personaje reale sau umbre, ţesute din stofa amintirilor.

Din poezia americană modernă şi contemporană s-a tradus la noi, din păcate, foarte puţin. Practic, panoramele şi antologiile apărute în limba română în perioada postbelică pot fi numărate pe degetele unei singure mîini.

Anul trecut s-a tradus şi s-a (re)publicat mai multă proză scurtă cehă, deopotrivă modernă şi contemporană, aşa că voi trece în revistă cele trei volume de povestiri, în ordinea crescătoare a valorii.

Colocviul de Literatură Română Contemporană de la Braşov - "Proza românească în mileniul III (2001-2013)“.

La cîteva săptămîni după moartea lui Mihai Eminescu, în numărul din 7 iulie 1889, revista Familia lansa un apel către cei care l-au cunoscut: Scrieţi amintiri! Astfel de îndemnuri s-au repetat de nenumărate ori în revistele vremii, chiar şi după 1900, deci la distanţă de decenii. Şi, după cît se pare, ele nu au fost în zadar.

Scriitorul american David Vann (n. 1966), invitat în toamna trecută şi la FILIT, este marea mea descoperire în 2013. Cartea lui de debut, publicată în 2009, este genul acela de carte cu poveste tare în spate, care impune automat un autor şi care obţine un succes măsurabil inclusiv în cifre.

Cum în 2013 cel mai mult m-a preocupat proza scurtă, revin cu cîteva extrase esenţiale din consistentele anchete realizate cu o parte din autorii antologiei Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (Polirom), de două dintre cele mai active site-uri de carte de la noi.

Anul 2013 va rămîne, înainte de toate, anul în care Premiul Nobel s-a acordat pentru prima dată unui autor de proză scurtă. Ca şi în cazul multor alţi scriitori premiaţi cu Nobel în ultimele două decenii, Alice Munro era tradusă, în momentul distincţiei, în limba română, cu o singură carte: Prea multă fericire (trad. Ioana Opaiţ, Editura Litera).

Scrise în decurs de aproape 40 de ani, mai exact între 1974 şi 2013, cele şapte povestiri ale acestui volum nu au prea multe în comun cu ultimele romane publicate de Radu Ţuculescu – Stalin, cu sapa-nainte (2009) şi Femeile insomniacului (2012), exceptînd faptul că, în cîteva dintre ele, protagonistul este un bărbat singur sau însingurat.

În Cerul din burtă (Paralela 45, 2005; Polirom, 2010), subintitulat roman, una dintre cărţile speciale scrise la noi în anii 2000, Ioana Nicolaie descria şi înregistra experienţa gravidităţii din perspectiva transformărilor produse neîncetat în corpul, în mintea şi în viaţa femeii deopotrivă entuziaste şi speriate.

Invitată zilele acestea la Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB), ajuns la a şasea ediţie, Zeruya Shalev (n. 1959) are deja traduse în limba română o trilogie a relaţiilor de cuplu şi acest roman, Fărîme de viaţă, despre care autoarea spunea că ar fi cea mai optimistă carte a ei.

Continui să cred şi să afirm că unul dintre cele mai coerente şi mai importante proiecte externe dedicate literaturii româneşti îi aparţine ICR-ului din Stockholm. Efectele atelierului de traducere româno-suedez, workshop început şi ţinut în 2008 în România, iar de atunci încoace la Stockholm, continuă să se vadă.

Revenind la amintirile, evocările şi portretele pe care criticul Gabriel Dimisianu le dedică scriitorilor din mai multe generaţii, unii clasici, alţii mai puţin sau chiar deloc cunoscuţi publicului larg, oricum toţi plecaţi dintre noi, trebuie să spun că oferă o lectură nostalgică.

Am spus-o de fiecare dată: dintre toţi scriitorii basarabeni contemporani, Anatol Moraru îmi place cel mai mult şi iată-l revenind cu al treilea volum de proză scurtă, care, împreună cu cel de debut şi cu Nu mă tentează (Cartier, 2011), alcătuieşte un fel de triptic al minimalismului existenţialist parodic, despre viaţa măruntă a funcţionarilor şi a micilor intelectuali din oraşele de provincie ale Moldovei.

Am renunţat să mai scriu cronică literară după vreo zece ani de articole săptămînale şi am început, apoi, rubrica de faţă – „Biograffiti“, care se încheie acum, odată cu plecarea mea de la Dilema veche.

„Lui Răzvan Petrescu nu poţi să-i iei interviu. Tu îi pui o întrebare legată de viaţă sau de artă, iar el îţi răspunde cu o bucată de proză care fie te înspăimîntă, fie te face să rîzi cu lacrimi. La urma urmelor însă, ce-ţi poţi dori mai mult de la un mare scriitor?“

Există, fără îndoială, un aer de familie al scriitorilor români abia trecuţi de fatidica vîrstă de 40 de ani. Decreţei sau nu, autoficţionari sau tocmai dimpotrivă, filozofi la firul ierbii sau romancieri sadea, cu toţii – şi fiecare în parte – au un ton edificat.

A doua carte de poezie a lui Andrei Dósa, după Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit  – distinsă cu Premiul Naţional pentru Poezie „Mihai Eminescu“ –, continuă incursiunea în vîrstele formării, de data asta însă ieşind din cadrul familial şi plasîndu-se în micul mediu al celor plecaţi să muncească pentru o scurtă vreme în State.

O carte cubaneză nespus de puternică în poezia ei şi extraordinar de curajoasă prin ceea ce îndrăzneşte să spună despre Cuba anilor 1978-1990. O carte cu de toate: scheletul e de jurnal intim, musculatura e de roman al unei lumi întregi, sistemul nervos e al unei scriituri care lucrează cu stări aproape poematice.

Oraşul Iaşi vrea să devină Capitală Culturală Europeană în 2021. Faptul că este deja un mare oraş cultural al României e deja ştiut. Nu e vorba doar de îndelunga tradiţie literară, ci şi de iniţiative mai noi.

Am auzit pe cineva, zilele trecute, la Festivalul de Literatură şi Traducere de la Iaşi, spunînd că dacă FILIT ar fi început mai demult, pe la mijlocul anilor 2000 măcar, multă energie (scriitoricească) s-ar fi economisit şi multă umoare neagră s-ar fi împrăştiat.

Mă încîntă ideea (exagerată, fireşte) că Nobelul literar de anul acesta s-a acordat mai curînd prozei scurte, decît lui Alice Munro, mai degrabă unui gen, decît unui autor.

Grégoire Delacourt lucrează în publicitatea franceză. La 50 de ani, adică în 2011, publică un roman şi lumea (inclusiv juriile cîtorva premii literare) îl salută cu bucurie. De atunci, omul recidivează în fiecare an.

De obicei, memoriile au o funcţie devoalantă, o alta – structurantă, o a treia – reparatorie. Personajul memorialistic care se hotărăşte să spună „eu“ devoalează lucruri ascunse o viaţă, fapte invizibile pentru cei mai mulţi dintre viitorii săi cititori, îşi restructurează experienţa, „repară“ neînţelegerile, incoerenţele, aleatoriul.

Romanul de acum doi ani al lui Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea, era o ţesătură poetică de călătorii şi iubiri întinse între Transilvania, Berlin, Córdoba, Madrid şi Buenos Aires, o naraţiune întinsă ca o pînză continentală, în care mai multe personaje de mai multe naţionalităţi se mişcau prinse prin forţa stranie a hazardului şi a coincidenţelor.

Brazilianul Luis Fernando Verissimo se ocupă cu gazetăria şi cu scrierea unor bestseller-uri care ajung apoi să fie ecranizate sau adaptate pentru scenă. E un prozator de larg consum, carevasăzică – dar unul cu o foarte bună părere despre consumatorii săi, de vreme ce textele cu care-i tratează, chiar poliţiste fiind, au bunul gust al umorului rafinat şi bunul simţ literar al magicului.

Am citit cîteva dintre romanele lui Radu Ciobanu – Treptele Diotimei, Vămile nopţii, Heralzii – prin anii ’80, de două ori uimită. O dată pentru felul în care scriitorul folosea istoria pentru a scrie, de fapt, despre un prezent ce devenise delirant; eram uimită, apoi, de faptul că Radu Ciobanu, deşi timişorean prin naştere, locuia în acelaşi oraş cu mine, în Deva.

"Marx 2.0 ar fi un amestec de Daniel Cohn-Bendit, Michael Moore, Sarah Palin şi Dan Puric."

E un cap, această Julie Otsuka! Americancă iţită din tulpina emigraţiei japoneze, a publicat primul roman la 40 de ani (în 2002), iar pe următorul – aşa-numitul Buddha din podul casei – la 50 de ani (în 2012), ambele cărţi fiind şi bine vîndute, şi prestigios premiate.

Am tot fost întrebată, cînd recomandam cărţi româneşti unor traducători sau editori străini, de ce noi, românii, nu avem proză de gîndire. Aveţi de toate – mi se spunea –, în ultima vreme, mai ales, s-au cam completat toate locurile imaginabile într-o panoramă literară;

Afirmam, acum doi ani, că literatura română o duce mai bine în Suedia decît în multe alte limbi de circulaţie internaţională şi vreau să mă corectez: literatura română o duce cel mai bine în Suedia.

Aceste 22 de povestiri au fost scrise de Papini în tinereţe, dar şi le-a antologat ca „stranii“ abia după vreo patru decenii, în 1954, cînd era un septuagenar orb şi paralizat, aflat la numai doi paşi de moarte.

Ce-aţi zice de o antologie a celor mai bune povestiri scrise de cei mai buni autori de proză scurtă din anii 2000?

Proust, Murakami, principii ale fizicii cuantice transpuse în logica narativă, zen şi zazen, optică biculturală (nipono-americană), rezonanţă la distanţă prin puterea miraculoasă a scrisului şi cititului, postmodernism ştiinţifico-budist – lumea a zis tot felul de vorbe mari în privinţa acestui roman.

Premiat în anul 2000 pentru volumul de debut Cîntece de sinucigaş, Nicolae Avram (n. 1966) s-a făcut remarcat cu adevărat abia un deceniu mai tîrziu, odată cu Federeii (Casa de editură Max Blecher, 2010), o carte specială, inspirată de mediul unui orfelinat, unde poetul însuşi şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa.

Margaret Atwood nu poate să joace decît la categoria „seniori“: chiar şi cînd se apleacă asupra unui caz senzaţional (două crime răsunătoare din Canada anului 1843), scoate din asta un roman monumental, lat cît fresca unei epoci.

„Fiindcă veni vorba, nu concep dobitoc mai mare decît cel care, după ce ar auzi bîiguielile astea ale mele, ar încerca să-mi interpreteze, să-mi explice, să-mi dezocultizeze poemele în «lumina» lor“ – cam aşa îşi subminează singur Gellu Naum afirmaţiile teoretizante despre poezie şi viaţă, în dialogurile purtate cu Sanda Roşescu în iarna 1975-1976.

Romanul acestui scoţian pare o trăsnaie desăvîrşită: o fabulaţie de amorul rîsului gros şi al imaginaţiei uşchite. E vorba de memoriile unui bătrîn circar, Otto Witte, scrise într-o rulotă, la Budapesta, sub bombele finalului de război (al Doilea Mondial).