Ploaie şi cîini
● Ionuţ Chiva, Boddah speriat, Editura Poliorm, 2014.
Dacă romanul lui Adrian Schiop mi-a depăşit toate aşteptările, povestirile lui Ionuţ Chiva m-au lăsat aproape indiferent. De altfel, Chiva a publicat anul trecut, pe canonul.net, probabil cel mai răuvoitor (şi, prin urmare, prost) text ever despre Sorin Stoica, şi o să plec de la acel articol tocmai pentru că arată, în negativ, ce (nu) ştie Ionuţ Chiva despre proză.
„Sorin Stoica este probabil responsabil pentru acea atrocitate – folosirea lui «io», în loc de «eu»“, afirmă Chiva, a cărui literatură, ca şi la Stoica, este, în mare parte, o naraţiune subiectivă şi are, de fapt, un singur, acelaşi, narator protagonist. Dacă la Stoica marca vocii narative era forma fonetică a pronumelui personal (în spatele căreia dezvoltase o întreagă teorie a identităţii), nici naratorul personaj al lui Ionuţ Chiva nu e lipsit de ticuri verbale şi foloseşte, în dialog, pronumele personal ca element fatic („Vai, tu!“), precum şi forma, cam penibilă, de dativ cu prepoziţia „la“ („Îi fac două ochiuri la Ruxandra“ - din context se înțelege că e vorba de ouă). Urbanului Chiva însă nu-i place cum povesteşte Stoica şi nici tipul lui de oralitate provincial-rurală, altfel foarte dexter. Mai mult decît atît, e de părere că reproducînd „ce se vorbeşte pe la butic în sat, eşti în irelevant“, asta fiind o consecinţă negativă a faptului că Stoica avea formaţie de antropolog, iar antropologiei îi plac... „anecdotele, limbajul şi oamenii“ (de unde se înțelege că, în viziunea lui Chiva, literatura nu se ocupă nici cu poveștile, nici cu limbajul, nici de condiția umană, toate acestea fiind treaba științelor). Din păcate (căci e, totuşi, traducător de Hemingway), Chiva este irelevant exprimîndu-se pe acest subiect fie și pentru că el nu e un povestitor şi nici dialoguri nu ştie să facă (exemplu: „«Îmi dai o ţigară, te rog? » spuse Sanda. «Da, poftim.» «Mulţumesc.» «Cu plăcere.»“); în general, foloseşte stilul indirect liber, adică meteahna prozei româneşti bătrînicioase, şi practică doar oralitatea monologului (nu-l interesează, aşadar, limbajul celorlalţi), adică cea mai simplă dintre toate, fiind personală, şi, oricum, aceeaşi peste tot. Asta şi pentru că, din nou, nefiind antropolog, pe Chiva nu-l interesează oamenii pe care, de fapt, îi dispreţuieşte: el iubeşte cîinii. Prin urmare, lucrurile stau, rezumate brutal, cam aşa: dacă antropologul Sorin Stoica scria ca un povestitor, filologul Ionuţ Chiva monologhează ca un veterinar.
Mergînd şi mai departe, licenţiatul în filologie (care evocă de cîteva ori în acest volum cursurile de Teoria Literaturii) este mult prea stîngaci din punct de vedere stilistic („Era răcoare, plouase puţin şi era înnorat. El era tot în costumul uşor de in...“ – subl. mea) şi, mai ales, naratologic. În cîteva dintre aceste povestiri, naratorul anonim foloseşte mărci de limbaj specifice personajului (printre care şi ticul verbal „gen“: „...urmau să plece către locurile natale într-o vizită gen“), situaţie care denotă incapacitatea de obiectivare şi de dedublare a monocordului Ionuţ Chiva, pentru care nu funcţionează distincţiile naratologiei, la el naratorul, naratorul-personaj și personajul sînt totuna, nu contează cine şi cum se exprimă („părea că-i obvious c-o să vomite“, ne spune naratorul presupus anonim, care nu e și personaj implicat). Mai mult, nici concordanţa temporală nu e respectată, de vreme ce timpul de referinţă al narării se schimbă de la o frază la alta, trecînd de la perfect compus la perfect simplu („M-am întors spre Adina şi i-am făcut semn să tacă. Din spatele casei se auzi o uşă“). Ajung, astfel, la cea mai rizibilă eroare narativă pe care o comite Ionuţ Chiva (abia aceasta e o atrocitate cu adevărat memorabilă) – perfectul simplu al naraţiunii folosit la persoana întîi în cazul naratorului personaj: „«Îmi place cînd se strîng tinerii să petreacă», îi urlai Soniei în ureche.“ Este aici, în oltenizarea involuntară a naratorului protagonist al lui Chiva, un acte manqué de o ironie supremă pentru cel care persifla oralitatea ţărănească a lui Sorin Stoica. Şi, ca să închei, există chiar greşelile factuale: două personaje vorbesc la telefonul mobil, pentru ca abia a doua zi, şi două pagini mai tîrziu, să facă și schimb de numere de telefon.
Cum primul lucru cu adevărat bun de citit în acest volum apare abia la pagina 71, mă opresc şi eu la povestirea „Doi băieţi buni“, dar mă văd nevoit să intru într-o polemică indirectă cu Bogdan-Alexandru Stănescu, autorul unei recenzii entuziaste, în două părţi, publicată în Observator cultural. Doi băieţi îşi însoţesc tatăl braconier într-un drum prin pădure spre nişte capcane. Tensiunea situaţiei vine din relaţiile puse în joc: băiatul cel mare copiază gesturile şi limbajul tatălui (uşor agresiv, cînd nu e absent), comportîndu-se autoritar faţă de fratele mai mic, uşor debusolat, aflat în căutarea unei figuri paterne. La un moment dat, băiatul cel mare, despre care înţelegem că are un „dar“, îşi roagă tatăl să-l dea la o şcoală specială – cam ca în Billy Elliot –, dar nu aflăm despre ce e vorba, iar acest detaliu rămîne oricum fără consecinţe în economia textului, e doar aruncat acolo. Bogdan-Alexandru Stănescu vorbeşte corect de naratorul omniscient care e şi un povestitor necreditabil, dar găseşte această proză drept „perfectă“ după un lung preambul despre arta discreţiei salingeriene (cu care Chiva n-are, de fapt, nimic în comun; e mai aproape de Bukowski) şi despre subtilitatea „schiţării“ relaţiilor dintre personaje. Aşa cum am citit eu această proză, naratorul omniscient este unul corupt pentru că Ionuţ Chiva nu pare, după cum am văzut, să ştie exact cum scrie altfel decît despre sine. Incipitul povestirii, care conţine şi un citat, enunţă, de fapt, tema povestirii înainte ca aceasta să înceapă, iar naratorul se erijează, de fapt, în comentator. După ce ne dă un citat şi ne anunţă despre ce anume va fi povestirea (Bogdan-Alexandru Stănescu vede în acest incipit foarte pedant marcarea unui contrast, însă e perfect gratuit, nu mai zic artificial - contrast la ce?), naratorul corupt al lui Chiva intră prin efracţie în mintea personajelor, ba o face și dubitativ („poate că băiatul cel mare avea conştiinţa faptului că...“). Pentru a fi fost perfectă, povestirea ar fi trebuit să înceapă direct cu fraza „Se ţineau cu greu după bărbat...“ – abia atunci ar fi fost o povestire discretă, salingeriană şi, deci, perfect curățată de orice intervenționism din partea naratorului anonim. Altfel, naratorul corupt intervine, uneori grosolan, el nu arată şi nu sugerează, „schiţarea“ e aparentă, căci din cînd în cînd el ne spune, pur şi simplu, adaugă proptele, uneori chiar explicitînd gesturile şi gîndurile personajelor pe care nu le lasă să se manifeste fără intervenţiile sale psihologizante: „Radu [era] încurcat în nişte gînduri niciodată duse pînă la capăt, dar care duceau la acţiuni de neînţeles, mai mult decît ciudate, întortocheate ca natura lui“ (plus repetiţia, plus folosirea adjectivului „ciudat“ de către narator). Unde e aici „cultivarea nespusului“? La un moment dat, cu mult înainte ca băieţii să găsească o vulpe prinsă în capcană, fratele cel mic „strigă scurt, strident, ca un lătrat de vulpe“. Această descriere e foarte „vinovată“, căci e o analogie anticipată conştient de un narator băgăcios şi vanitos, unul „şmecher“, nicidecum martor obiectiv, retras din desfăşurarea evenimentelor. De ce să imaculezi naraţiunea „discretă“ cu aşa ceva?! La Salinger nu găsești niciodată un astfel de narator.
Povestirea, departe de a fi perfectă, este însă cea mai bună din volum, iar asta şi pentru că, de fapt, nu face parte din această carte în care majoritatea povestirilor sînt fărîmele aceluiaşi text. Căci aşa cum arată această carte de povestiri, mă tem că prozele sînt, de fapt, fragmente salvate, capitole reşapate, sub forma unor poeme de atmosferă, dintr-un roman biografic ratat, din care n-ar fi trebuit păstrat decît „Vorbeşte Alex“, singura proză mai consistentă şi care, oricum, le conţine şi pe celelalte. Personajele, inclusiv cele accidentale, sînt mereu aceleaşi şi revin (uneori în relativ aceleaşi formulări: „Marcel îi aduse zburdînd o votcă“ – p. 33; „Chelnerul Marcel mi-a adus zburdînd prima bere“ – p. 98) în aceste proze neterminate sau expediate, nimic altceva decît variaţiuni sau improvizaţii, proze fără subiect propriu-zis şi care au în centrul lor doar doi protagonişti, fără a fi mare diferenţă între ei: dresorul de cîini Ionuţ şi scriitorul Ted, amîndoi avatari ai lui Muiuţ, personajul narator din 69 (de la care preiau inclusiv ticul verbal „şi aşa mai departe“). Nu e mare diferenţă între ce scrie acum Ionuţ Chiva şi romanul de acum zece ani. Numit atunci de Mircea Martin, cu o formulă nefericită, „micul Burroughs“, Ionuţ Chiva refuză, la cei 36 de ani ai săi, să se maturizeze (ar fi putut deveni, totuşi, „micul Salinger“ sau „micul Hemingway“) şi scrie în continuare, ca un adolescent autist cu nonconformismul la vedere, o proză biografic sedentară epic (în care, apropo, plouă mai tot timpul; vremea – „Vai, tu, ce vreme!“ – şi cîinii fiind foarte importanţi pentru Ionuţ Chiva, căruia îi mai plac și citatele în engleză, uneori de o pagină întreagă), despre singurătate şi angoase gata formulate, folosind aceleaşi personaje moştenite de la el însuşi sau copiate din propria viață. Este ceea ce aș numi eu proză leneşă!
