Boala la mijlocul vieţii
● Ioana Nicolaie, Autoimun, Editura Cartea Românească, 2013.
În Cerul din burtă (Paralela 45, 2005; Polirom, 2010), subintitulat roman, una dintre cărţile speciale scrise la noi în anii 2000, Ioana Nicolaie descria şi înregistra experienţa gravidităţii din perspectiva transformărilor produse neîncetat în corpul, în mintea şi în viaţa femeii deopotrivă entuziaste şi speriate. O femeie tînără care „începea să ocupe alt trup“, rupîndu-se de trecut şi aşteptînd cu nerăbdare viitorul, singurul pe care se putea paria („cerul din burtă e aidoma unui colac de salvare“). O adevărată comunicare cu miraculosul imediat era starea de „simbioză“ cu copilul din propriul pîntec, a cărui prezenţă prindea contur, de la dungile rozalii ale testului de sarcină, pînă la „boaba de strugure“, apoi la „mărul dat în copt“ şi, în cele din urmă, la „omuleţul din burtă“, care „străluceşte într-o unsoare opacă“, de unde loveşte cu pumnişorii lui „peretele de carne“. Capriciile corpului impuneau un nou ritm de viaţă gravidei care, în anticamera unui cabinet medical, apărea integrată unei „comunităţi“ animate de viaţă, la propriu şi la figurat: „Afară aşteaptă multe gravide... Subţiri sau rotunde, tăcînd sau cu pulpe umflate. Mă-nchipui toate deodată, îmi par aglomeraţia cea mare. În scaunele sălii sînt oftaturi şi vorbe... În coşul pieptului, pilote din perne. Pe feţe se-ntind dureri de spinare. Gravidele aşteaptă de parcă-ar fi nevoie să tacă. În timp ce joacă un rol din spectacol...“ („Cotitură“)
Opt ani mai tîrziu, în acest volum de versuri Autoimun, Ioana Nicolaie încearcă să coabiteze cu propriul corp („trupul acesta greu de purtat“), care nu mai multiplică viaţa, care a slăbit mult şi în care se manifestă o boală rară, ce schimbă ritmul vieţii, făcînd din toamnă un anotimp-bornă în evoluţia tratamentului întins pe o perioadă mai lungă de cîteva ori decît lunile de sarcină de altădată. La 35 de ani, viaţa pare a se afla brusc în momentul în care totul trebuie reevaluat, viitorul nu mai poate fi întrezărit („Cerul e un lighean / Pe care nici un titirez nu se mişcă / Căci mi-am pus viitorul în cap / intrînd la baionetă / în propria garnitură de tren“), şi doar în trecut mai pot fi căutaţi oamenii şi întîmplările semnificative. Copilul este acum mare, visează şi pune întrebări naiv-metafizice („mami şi tati voi veţi / merge primii în cer / cu vieţile voastre deodată?“), are o viaţă proprie, în care mama pare, momentan, o umbră al cărei mers la spital nu mai are nimic din entuziasmul gregar de altădată, ci este doar parte din ritualul unei mulţimi în care fiecare e pe cont propriu: „E-atîta lume pe holul spitalului / Bolnavii, în pijamale decolorate, / bolnavele, cu inima praf / Şi pleoapele bătînd alt ritm / Peste ochii străini cu care / s-au pomenit deodată în cap // E-atît de îngust coridorul / O uşă enormă pe care săltăm / Cu mapele pline, cicatrizate, / Cu dosarele pe care le arătăm / La fiecare jumătate de an...“ („Oboseala“)
La 35 de ani („la mijlocul vieţii“), boala este un atentat nedrept şi prematur („tinereţea brusc bate în retragere“) şi marchează un moment al reevaluării vieţii, laolaltă cu o inevitabilă întoarcere spre trecut, înspre universul familiei despre care Ioana Nicolaie a scris prima dată în volumul Nordul (Paralela 45, 2002). O interogaţie de atunci, precum aceasta: „cine eram eu acolo / cine atunci, cine acum?“ capătă, în contextul acestei cărţi despre boală, un alt sens şi o cu totul altă greutate. Poemul „Instantaneu“ se deschide cu versul „acum ştiu că totul e din familie“, punînd astfel totul, inclusiv boala, sub semnul unei predestinări, al unui traseu pe care nu-l înţelegi, căruia nu i te poţi sustrage şi nici primi vreun ajutor. Cele două cicluri de poeme de familie, „Mătuşa“ şi „Album“, asigură momentele de acalmie ale cărţii, refugiul din prezentul bolii, în amintirea unor personaje iubite, dispărute de mult (mătuşa este un personaj foarte interesant – o învingătoare care inspiră şi dă putere chiar şi în amintire), şi în scenele păstrate în suprafeţele unor fotografii de la diferite vîrste. Tot un fel de fotografii, dar instantanee ale prezentului, sînt şi „fişele“ care apar de-a lungul cărţii, dar care nu documentează atît boala şi stadiile ei, cît înregistrează diverse momente şi meditaţia asupra lor. De altfel, boala – nenumită – este mai mult enunţată, decît observată, ici-colo apar cîteva detalii, oricum puţine, legate de schimbările trupului şi, uneori, un singur vers concentrează o întreagă experienţă („mama e radioactivă“). E multă discreţie fiziologică în aceste poeme, unde nu atît simptomele sînt importante, cît reacţiile interioare, blocajele şi limitările, reevaluările şi repoziţionarea existenţială („Cînd eşti bolnav nu trăieşti / Stai aşteptînd ca vînătorul la pîndă / Ce n-are vreo armă“). Accentul cade mai mult pe meditaţia asupra condiţiei de a fi încă tînăr şi a trebui să duci în trup, vreme de mai bine de patru ani, o boală: „De trei ani stau întoarsă aşa / ca o mănuşă purtată pe dos / Ce nu te apără de umezeală şi ploaie. // De trei ani mă lupt să nu cad / Cu sferturi de întoarcere spre viaţă, / Fiindcă doare spinarea asta curbată / Ca un cort sub care am atîtea de pus / Nimic să nu se audă / Şi tot nimic ceilalţi să nu vadă.“ Pierderea tonusului şi a greutăţii corpului, dezamăgirea şi deznădejdea, zbaterea interioară şi teama, toate acestea însoţesc lungul proces al bolii într-o formă nepretenţioasă şi deseori resemnată de meditaţie asupra fragilităţii şi efemerului, imprevizibilului şi necunoscutului, asupra vieţii şi morţii.
Totodată introspectivă şi discretă, caldă şi dramatică, cu substratul ei biografic inedit, dar avînd intense legături cu celelalte cărţi, Autoimun îşi găseşte un loc distinct în opera Ioanei Nicolaie.
