Sex, vodcă & pescuit
● Anatol Moraru, Confesiunea unui loser, Casa de Pariuri Literare, 2013.
Am spus-o de fiecare dată: dintre toţi scriitorii basarabeni contemporani, Anatol Moraru îmi place cel mai mult şi iată-l revenind cu al treilea volum de proză scurtă, care, împreună cu cel de debut – Nou tratat de igienă (Editura Gunivas, 2002) şi cu Nu mă tentează (Cartier, 2011), alcătuieşte un fel de triptic al minimalismului existenţialist parodic, despre viaţa măruntă a funcţionarilor şi a micilor intelectuali (profesori, jurnalişti) din oraşele de provincie ale Moldovei. Ca şi precedentele sale proze scurte, cele 11 povestiri din acest mic volum pornesc de la nişte pretexte banale de viaţă, decupează şi se dezvoltă stilistic în jurul unor scene şi situaţii comune, par de-a dreptul nişte lungi anecdote narate cu grijă, cu final neaşteptat sau doar întors în punctul de plecare, care, prin caruselul de gesturi şi replici, reuşesc să sugereze dimensiunea tragicomică a existenţei. Ca şi în cazul unui Răzvan Petrescu, dar fără a scrie la fel de dens, Anatol Moraru amestecă mai multe tipuri de umor – şi absurd, şi sentimental, şi livresc, orice, numai să dezvelească latura comică a lucrurilor altfel triste.
Subiectele povestirilor sale sînt decupate din viaţă şi au acea banalitate care, aparent, nu mai ascunde nimic altceva. Un unchi despre care se crede că a făcut avere în Germania se întoarce după mulţi ani în Moldova să-şi viziteze rudele, însă comportamentul lui (se împrumută de bani în timp ce promite tuturor că-i va ajuta cu una şi cu alta) ridică suspiciuni cu privire la succesul şi bunăstarea vieţii sale din Occident. Un bărbat pune la cale demontarea unei statui de bronz a lui Lenin, dintr-un sat, dar pînă s-o facă, bustul dispare şi, fiind primul suspect, bărbatul pleacă în căutarea adevăratului hoţ. Un jurnalist este vizitat la redacţie de un astrolog care-l asigură că a descoperit în profeţiile lui Nostradamus ceva extraordinar: „Eu sînt singurul care a citit cu maximă atenţie cele 990 de catrene din Les Prophéties. În consecinţă, am descoperit un fapt greu de crezut la prima vedere: cel de-al Treilea Război Mondial poate fi evitat. Lumea va fi salvată de doi oameni din Republica Moldova...“ Doi colegi de catedră ies după ore la o pizzerie de lîngă Universitate şi-şi fac confidenţe despre viaţa personală, sub privirile curioase şi amuzate ale studenţilor clienţi, care, fiind taman de Valentine’s Day, îi bănuiesc a forma un cuplu. În drum spre casă, un profesor este confundat de mai multe ori cu altcineva, de fiecare dată persoane importante, şi de fiecare dată este cît pe ce să beneficieze de tot felul de foloase materiale şi sexuale. Nişte bărbaţi organizează partide de pescuit, în care, cum-necum, pescuitul lasă locul aventurilor cu alcool şi femei – o combinaţie de regăsit, de altfel, şi în alte povestiri. De fapt, lumea povestirilor lui Anatol Moraru este o lume exclusiv a bărbaţilor în căutarea evadării din chingile căsniciei sau ale serviciului, mereu predispuşi la aventuri cu femei, la camaraderii bahice şi partide de pescuit.
Ca şi în volumul precedent, în povestirile sale revine subiectul lumii literar-universitare, ale cărei moravuri sînt surprinse cu mult umor (Anatol Moraru este el însuşi lector la Catedra de Literatură Română şi Universală din cadrul Universităţii de Stat „Alecu Russo“ din Bălţi). În volumul Nu mă tentează, un profesor îşi definitiva comunicarea pentru un simpozion intitulat „Postmodernitatea lui Eminescu“, iar subiectul unei alte povestiri era chiar limbajul de lemn al festivismului literar, cu prilejul unei lansări de carte. De data aceasta, doi bărbaţi în căutare de prilej şi bani de băutură fac o vizită la Teatrul Naţional, unde un scenograf, fără nici o carte publicată, dar autor de eseuri critice prin reviste, tocmai ce fusese ales membru al Uniunii Scriitorilor, din raţiuni electorale, şi se aşteaptă ca, ducîndu-i vestea, acesta să le dea de băut. În povestirea care dă şi titlul cărţii, singura dramatică de la un capăt la altul, un etern aspirant la titlul academic de doctor este prins în tot felul de intrigi universitare, în timp ce nici în viaţa privată nu are mai mult noroc, astfel că ajunge un bărbat renegat de rude, părăsit de soţie, ignorat de copii şi partener de băutură al unui cerşetor. La celălalt pol se situează însă povestirea „Bilete de tratament“, poate cea mai bună din carte, în care un lector universitar obţine un bilet de tratament în staţiunea Piţunda, unde pleacă să-şi pregătească cursul de Relaţii literare moldo-ruso-ucrainene. Precum în romanul lui Ioan Groşan, Un om din Est (2010), unde un profesor de franceză devine „profitorul micilor dezastre familiale şi martorul bovarismelor de duzină“ din aliena(n)ta societatea erotică comunistă, pornind o adevărată campanie sexuală naţională, în căutarea aventurilor cu femeile reprezentative pentru societatea comunistă, şi lectorul lui Anatol Moraru se trezeşte că poate profita de singurătatea femeilor căsătorite, ajunse la tratament în staţiune, astfel că are mai multe aventuri cu Polina – „învăţătoare de matematică la o şcoală din Tomsk“, cu Vera – „şefă de hală la o fabrică de confecţii din Ivanovo“ sau cu Alla – „contabilă la combinatul siderurgic din Novokuzneţk“. Aventurile din staţiune rămîn o bornă nostalgică în formarea tînărului lector care se întoarce, „după 23 de ani“, între timp şi însurat, cu un alt bilet de tratament, datorită căruia le cunoaşte pe Ilona, „contabilă la Secţia de înmatriculare a automobilelor din Călăraşi“ şi soţia unui militar care luptase în Afganistan, şi pe Mihaela, „locotenent de Poliţie în Ocniţa“.
În povestirea „Zbor deasupra Europei“, redactorul-şef al unei publicaţii din Moldova pleacă la un stagiu în SUA şi, în timpul zborului spre Paris, încearcă să seducă o tînără moldoveancă, studentă la Drept în Lyon: „Camelia întruchipa lumea postsovietică, cu orizonturile larg deschise, inaccesibilă mie. Nu arbora superioritatea omului aflat de cîţiva ani la Lyon, recepta cu îngăduinţă, înţeleg acum, entuziasmul şi aşteptările legate de zborul meu în America. Era obişnuită că frumuseţea ei cucereşte; a rămas marcată, totuşi, de poemul lui Vasile Romanciuc, pe care am găsit nimerit să-l recit la mare altitudine: «Ne privim tăcuţi / Luminaţi de-un mac. / Te cunosc de-o zi / Te iubesc de-un veac.» Mi-a spus că-i place poezia, dar numai cea plină de candoare şi tandreţe. Preferă să-i citească pe Vieru, Lari şi Blandiana. În genere, profesorii de la Lyon consideră că cei din Estul ex-sovietic n-ar trebui să alerge «cu pantalonii suflecaţi», vorba lui Esenin, după valorile occidentale, ci să rămînă, cît mai mult posibil, în firescul lumii lor, neatinsă de civilizaţia consumistă. Îi repugnă, din această cauză, poezia plină de secreţii a postmoderniştilor. Nu-i prea înghit nici eu, dar, mă rog, altă vîrstă, altă educaţie, pe cînd Camelia... o păşunistă... cine-ar fi crezut? Nu era însă locul şi timpul pentru o polemică despre tradiţie şi modernitate, mai ales cînd ea lăsa să se înţeleagă că cei 20 de ani dintre noi nu erau o diferenţă inumană. Ştiam că zidurile cad, trebuie numai să sapi cu răbdare. M-a întrebat dacă scriu şi versuri. Am coborît ochii spre sol şi am născut o poezie despre doi îngeri: unul bătrîn, trimis cîndva cu o misiune pe Pămînt, şi altul tînăr, care coboară să-l ajute, şi ambii se întîlnesc în avionul de pe ruta Chişinău – Paris. De altfel, după aceea, nu mi-am mai putut aminti decît nişte crîmpeie din ea. M-a privit cu admiraţie. Mi s-a părut o femeie care înţelege preţul iubirii autentice în vremuri destrăbălate...“
Cum am remarcat şi altă dată, personajele povestirilor lui Anatol Moraru sînt oameni simpli şi cam beţivi, majoritatea mici intelectuali: profesori, avocaţi, scriitori, jurnalişti. De aici şi umorul intelectualist şi (auto)ironia livrescă, pentru că la prozatorul basarabean nu atît subiectul e important, cît felul istorisirii, condimentată cu comparaţii amuzante, cu eufemisme şi exprimări perifrastice. Anatol Moraru este un umorist intelectualist, un minimalist-parodist pe teme existenţiale banale, cu o stilistică a ironiei cuceritoare pe spaţii mici.
