Tinereţea lui Vonnegut

● Kurt Vonnegut, Tabachera din Bagombo, traducere de Alexandra Coliban, Editura Humanitas Fiction, 2014. 

Tradus pentru prima dată la noi în anii ’70 cu celebrele sale miniromane în colecţia „Globus“, Kurt Vonnegut – de la moartea căruia s-au făcut şapte ani săptămîna trecută – continuă să fie publicat de mai multe edituri: Humanitas Fiction, RAO, Polirom şi Univers. Humanitas Fiction, care l-a publicat cel mai mult, s-a ocupat în ultimii ani inclusiv de partea mai puţin cunoscută a operei sale, mai exact de povestirile pe care Kurt Vonnegut le-a publicat în anii ’50-’60, la începutul carierei sale. Bun venit printre maimuţe (traducere de Alexandra Coliban, 2008) şi prezentul volum, Tabachera din Bagombo, adună împreună aproape 50 de povestiri pe care Kurt Vonnegut le-a scris pentru reviste precum Cosmopolitan, Collier’s, The Saturday Evening Post sau Argosy.

De fapt, toată generaţia de scriitori americani lansată în primul deceniu de după cel de-al Doilea Război Mondial şi-a cîştigat existenţa şi, în cele din urmă, s-a consacrat scriind proze scurte pentru reviste, şi numai apariţia televiziunii a pus capăt celei mai frumoase perioade, literar vorbind, din presa periodică nord-americană. Mărturiseşte Kurt Vonnegut, cu dezinvoltura şi umoru-i binecunoscute, în foarte interesanta introducere a acestui volum: „Există măreţie în proză scurtă, oricît de scurtă ar fi ea. Cîteva mi-au luat piuitul pe cînd eram încă în liceu... Povestirile mele însă pot fi interesante doar ca relicve ale unor vremuri în care, înainte de a exista televizorul, un autor îşi putea întreţine familia scriind povestiri care satisfăceau publicul indulgent al revistelor, cîştigînd astfel timp liber în care să scrie romane serioase. Cînd am devenit scriitor cu normă întreagă, în 1950, mă aşteptam să fac acest lucru tot restul vieţii mele. Aveam aşa o companie aleasă în acest plan! Hemingway scrisese pentru Esquire, F. Scott Fitzgerald pentru The Saturday Evening Post, William Faulkner pentru Collier’s, John Steinbeck pentru The Woman’s Home Companion. Puteţi spune ce vreţi despre mine, dar n-am scris niciodată pentru o revistă care se numeşte The Woman’s Home Companion, deşi a fost o vreme în care aş fi fost foarte încîntat să o fac. Şi aş mai adăuga ceva aici: Faptul că o femeie stă singură acasă, cînd bărbatul ei e la serviciu, iar copiii la şcoală, nu o face să fie imbecilă.“

Pe la începutul anilor ’50, Kurt Vonnegut, care luptase în cel de-al Doilea Război Mondial unde, ca prizonier, prinsese şi bombardamentul aerian al oraşului Dresda (episod central în romanul Abatorul cinci), ratase deja o carieră academică de antropolog şi încercase să-şi cîştige existenţa în mai multe feluri, predînd engleza, făcînd reportaje, încercînd să devină dealer de autoturisme sau lucrînd, alături de Ronald Reagan, în departamentul de publicitate al companiei General Electric: „Pe cînd cel care avea să-mi fie preşedinte timp de două mandate trăncănea pe la tot felul de adunări politice, am început să scriu povestiri, noaptea şi la sfîrşit de săptămînă. Jane şi cu mine aveam deja doi copii. Aveam nevoie de mai mulţi bani decît erau dispuşi cei de la GE să mă plătească. Şi mai voiam, dacă era posibil, mai mult respect de sine. În 1950, cererea pentru povestiri era mai mare decît oferta. Existau patru reviste săptămînale care publicau cîte trei – sau mai multe – povestiri în fiecare număr. Şase reviste lunare făceau la fel. Mi-am luat un agent. Dacă îi trimiteam cîte o povestire care nu prea mergea, care n-ar fi reuşit să convingă cititorul, el îmi spunea cum s-o repar. Agenţii şi editorii, pe vremea aceea, îi puteau spune unui scriitor cum să facă reglajul fin al unei povestiri, de parcă ar fi fost mecanici profesionişti, iar povestirea ar fi fost o maşină de curse...“

Am insistat pe contextul în care au fost scrise şi publicate aceste povestiri pentru că explică foarte bine subiectele şi starea lor. Cîteva dintre povestiri spun poveşti comice din război (precum „Suvenirul“ sau „Der Arme Dolmetscher“), cele mai multe însă au drept protagonişti oameni obişnuiţi, mai degrabă săraci, trăind monoton şi la cheremul unor neîmpliniri sentimentale mai mari sau mai mici, încercînd deopotrivă să-şi găsească locul în viaţă şi să-şi cîştige existenţa în slujbe mărunte (sînt funcţionari, vînzători, agenţi, consultanţi, uneori chiar mici industriaşi), surprinşi în momente de criză, vag încrezători în posibilitatea de a-şi (mai) îndeplini visul într-o societate încă marcată de război. Deşi subiectele nu sînt tocmai fericite şi întotdeauna există, dacă nu de-a dreptul o parte întunecată a poveştii, atunci măcar o nuanţă amară şi absurdă în descrierea destinului sau existenţei unor personaje, Kurt Vonnegut reuşeşte întotdeauna să strecoare şi umor în povestirile sale. În cea mai bună povestire, cea care dă şi titlul volumului, un tip ajunge în oraşul fostei sale soţii, acum căsătorită şi cu copii, căreia îi face o vizită, pozînd într-un aventurier, călător prin locuri exotice din toată lumea, punînd la cale afaceri de succes. Tabachera, obiectul pe care îl oferă drept cadou, dar mai ales dovadă a existenţei sale opulente şi fascinante, aproape îl deconspiră, şi tipul se retrage precipitat din propria fantezie în trista lui existenţă de familist ocupat cu vînzarea cartofilor prăjiţi.

În „Îndrăgostiţii anonimi“, admiratorii unei fete foarte frumoase, rămaşi neconsolaţi după căsătoria acesteia, se organizează, frăţeşte, într-o asociaţie nostalgică, povestea luînd însă o cu totul altă (comică) turnură, odată cu emanciparea femeii. În „O noapte pentru iubire“, părinţii care au, în sfîrşit, revelaţia consolatoare a faptului că nu şi-au ratat viaţa din cauza unei alegeri din trecut, pe care o crezuseră greşită, îşi văd copiii în aceeaşi postură. În „Fugarii“, doi adolescenţi rebeli, cu statut social diferit, fug de acasă, spre indignarea părinţilor şi a presei, doar pentru a constata că nu sînt pregătiţi să trăiască împreună. În „Dragonul azuriu“, un tînăr îşi cheltuieşte toate economiile pentru a-şi cumpăra o maşină scumpă despre care crede că-i va schimba statutul şi norocul, că-i va aduce fericirea, numai pentru a constata că nu poate sări peste propria umbră. Cîteva dintre povestiri imaginează scenarii sci-fi: în „Thanasfera“ (povestire scrisă înainte de aselenizare), spaţiul cosmic apare populat de vocile celor morţi; iar în „AFIXANUFI“, pe o planetă cu populaţie stabilizată ca număr, unde nu mai există bătrîneţe şi nici moarte din cauze naturale, un Birou Federal de Lichidare se asigură că, pentru fiecare naştere acceptată de autorităţi, există cineva care se oferă voluntar să moară.

Dincolo de situaţiile şi întîmplările relatate cu multă înţelegere pentru dramele celor nerealizaţi în viaţă sau nefericiţi în dragoste, e multă ironie în felul în care Kurt Vonnegut prezintă zbaterea umană, marile aspiraţii ale unor destine prea mărunte, micile eforturi ale celor confruntaţi cu limitele propriei condiţii. Căci, fundamental, Kurt Vonnegut este un fantezist şi un satiric, un scriitor care surprinde foarte bine tristeţea şi derizoriul condiţiei umane.