Istorioare comice & horror

● Florin Iaru, Povestiri cu final schimbat, Editura ART, 2013. 

Convertit la povestire după ce ne-a tot promis un roman, Florin Iaru publică de zece ani, săptămînal, cîte o schiţă în ghidul 24Fun, iar acest mod de a te exersa şi dedica genului foarte scurt este în sine demn de toată admiraţia. Pînă acum, iată, au ieşit două cărţi. Volumul Fraier de Bucureşti (Polirom, 2011) a adunat schiţele bucureştene publicate în rubrica intitulată „Poveşti neterminate“ – concentrate autoficţionale care alternau amintiri şi istorii personale, cu legende urbane, anecdote şi întîmplări auzite de la alţii; scene, întîmplări şi aventuri din viaţa scriitoricească sau din spectacolul cotidian; miniaturi biograficţionale bucureştene. De data aceasta, cele peste 50 de Povestiri cu final schimbat merg pe mîna ficţiunii, dar sînt tot istorii rupte din viaţă, chiar dacă „deformate“ de perspectiva simbolică. Cu excepţia ultimelor patru proze, toate extraordinare,  grupate sub titlul „Amintiri cu final schimbat“ (dintre care una – reluată din volumul Prima dată, ART, 2013 – este dedicată primei inocente aventuri erotice; o alta – unui adulter de la maturitate; iar două  sînt construite, emoţionant, în jurul figurii paterne de la divorţ şi de pe patul morţii – vezi caseta de mai jos), Florin Iaru nu mai face aici pactul autobiografic cu cititorul.

Cu aceeaşi vervă, economie şi exactitate lexicală (frazele au o precizie şi o cadenţă de bisturiu narativ), Florin Iaru oferă o mică panoramă de ficţiuni ingenioase, exersate în mai multe registre, de la realismul comic şi anecdote fals-moralizatoare, la un horror&fantasy desprins parcă din comics-urile ce au inspirat seria Tales From The Crypt, dar întotdeauna cu un twist stilistic. Comic-parodice, „crude şi insolite“, scandaloase şi morbide, povestirile lui Florin Iaru, deşi, prin forţa restrînsă a textului, schematice din punct de vedere al psihologiei personajelor, sînt atipice şi vin în contra unui orizont de aşteptare nu doar ficţional, dar şi moral. Incipiturile, mereu înşelătoare, sînt construite fie în tonalitatea formulelor parimice („jalea unei femei e hrana sufletului colectiv“, „dragostea are nevoie de certitudini astrale“, „dacă pui numele greşit, omori norocul“ ş.a.), fie în cheia unui absurd soft, totul dezvoltat însă în direcţia insolitării lui Buzzati ori în sensul imaginarului horror al unui Edgar Allan Poe (apare chiar o referinţă la „Scarabeul de aur“), trecut apoi prin filtrul melancolic-parodic al prozei scurte central-europene – Bogdan Alexandru-Stănescu vorbea de Gogol şi chiar de Caragiale, eu l-aş invoca şi pe Capek: un Moş Crăciun iniţiator sexual, un viol al omului din zăpadă şi o mireasă fezandată pentru a fi savurată, la propriu, în noaptea nunţii; un filozof strivit, tot la propriu, de forţa diabolică a „lucrului în sine“ şi un cuplu destrămat de „înţelegerea“ dintre ei; un Petrică plecat în căutarea lupului şi ajuns vestitor la Maglavit (caz de contaminare a micilor naraţiuni fondatoare); o fetiţă putrezind sub podea, pe cîntecul unui greier, şi o bătrînică descoperită după prea mult timp în apartament; o femeie devorată pe interior de propriul făt, o alta contemplîndu-şi ultimele clipe de viaţă; doi copii descoperind, curioşi şi gata de joacă, o ladă cu grenade; un copil invizibil, un elev cu aripi, un băiat care nu se mai opreşte din crescut etc.

Deocamdată fără un corespondent direct la noi, Povestirile cu final schimbat ale lui Florin Iaru construiesc, cu verva ironiei şi cu instrumentele absurdului sau chiar ale alegoriei, un tablou miniatural comic-morbid de moravuri. Nu spun că ar trebui citite noaptea, ci fără prejudecăţi!   

● Cosmin Perţa, Vizita, Editura Herg Benet, 2013. 

Tot o colecţie de proze stranii este şi acest volum Vizita de Cosmin Perţa, al cărui precedent roman, Teofil şi Cîinele de lemn (Herg Benet, 2012), subtintitluat „poem“, era o naraţiune new-weird deopotrivă comică şi onirică, horror şi intertextuală, cu îndrăzneli şi impurităţi, cu momente de strălucire şi obscuritate. Cosmin Perţa a mai publicat povestiri, dar de data aceasta, deşi păstrează formula hibrid a naraţiunii fantastic-absurde, de tip coşmar, în care farsa şi parodia se intersectează cu satira, dimensiunea este redusă chiar pînă la cîteva rînduri (de altfel, o parte dintre aceste foarte mici naraţiuni au fost publicate pe pagina de Facebook a autorului). Pe coperta a patra sînt reproduse patru citate fictive din Groşan, Cehov, Harms şi Buzzati, deşi, cu adevărat, doar două-trei proze merg, oricum vag, în direcţia ultimului, una singură fiind cît de cît o pastişă la Harms.

Partea inedită o constituie mai degrabă elementul punk al acestei formule narative hibride, adică ceea ce aş numi farsele absurde cu personaje reale, îndeobşte scriitori, construite după logica aglutinantă a visului şi grupate, cele mai multe, în seria care dă şi titlul cărţii. O pălincă băută de personajul Cosmin Perţa împreună cu Eminescu şi Caragiale într-un pub berlinez; Cărtărescu jucînd şah la Ateneu, într-un maraton deschis publicului; Costi Rogozanu cumpărînd o casă la ţară; o competiţie de karate unde participă Marin-Mălaicu Hondrari şi Andrei Dósa; Horea Poenar dispărut în Nirvana; Mircea Horia Simionescu încercînd să publice un manuscris de dincolo de moarte; apare inclusiv Florin Iaru, în chip de traducător etc. Partea proastă cu cîteva din aceste texte este – ca şi la Mihnea Blidariu, în volumul de povestiri Playlist pentru sfîrşitul lumii (Casa de Pariuri Literare, 2010) – că efectelor comice le sînt subsumate judecăţi de ordin moral; altfel spus, sînt (sau, cel puţin, par) nişte fantezii satirice cu personaje reale, ceea ce le scoate din sfera ficţiunii şi le apropie de pamflet. Probabil cea mai bună proză, dar cu un titlu nefericit, este „De ce am plecat din Bucureşti şi unde am ajuns“, istoria horror a unui refugiu eşuat şi mesajul fără speranţă al celui rămas captiv în altă lume.

Scris la minima şi comuna rezistenţă a imaginarului fantastic, deseori leneş narativ şi mulţumindu-se în prea multe cazuri cu găselniţa anecdotei, volumul poetului Cosmin Perţa pare încropit şi nu dă măsura talentului din celelalte volume de proză.

● Radu Vancu, Shilluk. Scrisoare despre Franz Binder, GIL CORONA, 2013.  

Povestirea didactică pentru copii scrisă de poetul Radu Vancu (iată, al treilea poet convertit la proză scurtă) şi inspirată de viaţa colecţionarului şi exploratorului transilvănean Franz Binder – mic proiect narativ bilingv sprijinit de Muzeul de Etnografie Muzeală „Franz Binder“ din Sibiu şi Muzeul Municipal Sebeş –, începe tot ca o povestire horror, cu o dispariţie, o casă şi nişte personaje ciudate. Avînd în centrul ei un etnograf excentric şi servitorul său de culoare, un vraci aparţinînd tribului african Shilluk, istorioara picarest-exotică destinată celor mici vorbeşte, în fond, despre toleranţă şi curiozitate, despre acceptarea şi preocuparea faţă de viaţa „străinului“ („atenţia faţă de celălalt, soră bună cu iubirea pentru aproape, despre care vorbea părintele în biserică“), dar şi despre mirajul şi misterul morţii. Singurul cusur al istoriei lui Franz Binder, repovestită copiiilor, e că se termină prea repede. Or, după cum se ştie, apetitul unor astfel de cititori e foarte mare!  

Extras:

„Tatăl meu a fost un bărbat înalt, solid, jovial și foarte prietenos. Îi semăn în multe privinţe. A îmbătrînit frumos și fără multe vorbe. Cum am fost despărţiţi aproape zece ani, reîmprietenirea cu el a fost una din luminile tinereţii mele. Am avut nefericitul prilej de a-l privi murind, încetul cu încetul. În 1976 s-a simţit rău, tot mai rău. Medicii i-au explicat că are o conformaţie specială a maţelor și că asta e cauza durerilor tot mai chinuitoare. De aceea s-a urcat (la fel de jovial) pe masa de operaţie: «Să tăiem răul de la rădăcină!». Chirurgul l-a deschis și l-a închis repede. Conformaţia aceea specială era un cancer clasic. A doua zi, tatăl meu a făcut ochi și s-a bucurat. Sub efectul anesteziei generale, durerea se evaporase. Bucuria, cum se poate înţelege, a durat foarte puţin. A început declinul acela lent, inexorabil, care-i răpește omului întîi pofta de mîncare, apoi puterile, apoi demnitatea. La sfîrșit, din tatăl meu a rămas o grămăjoară de piele învelind niște oase și o nesfîrșită durere. Nu era prost. Și nici nu ţinea la viaţă într-o măsură nerușinată. Dar nu-și putea suporta propria decădere. Ne-a întrebat pe rînd (pe mine, pe sora lui, prietenii, rudele) dacă e cu adevărat pe moarte. Căci, dacă era așa, avea de gînd să încheie socotelile cu viaţa foarte simplu: va intra într-o grevă a foamei fără întoarcere. Nimeni nu i-a spus adevărul. Așa erau vremurile. Din milă, bolnavii erau minţiţi, «spre binele lor». Tot ce pot să mai spun e că și-a păstrat demnitatea atîta vreme cît boala i-a dat voie. După aceea, s-a lăsat în voia ei, dispărînd dintre oamenii obișnuiţi. Și acum mă acuz că n-am avut curajul să-l ajut. A murit în iunie, anul următor, îmbătat de morfină. Viaţa nu ne aparţine în mare măsură. Nici nașterea, nici școala, nici ţara și, uneori, nici intimitatea nu ne-o putem alege. Nu sînt pentru sinucidere, sau șantajul cu sinuciderea. Dar cred că ai dreptul să stingi lumina, după ce ţi s-a luat totul.” (Florin Iaru, „Fără titlu”)