După 40 de ani

● Radu Ţuculescu, Scorpionul galben, Editura Charmides, 2013. 

Scrise în decurs de aproape 40 de ani, mai exact între 1974 şi 2013, cele şapte povestiri ale acestui volum nu au prea multe în comun cu ultimele romane publicate de Radu Ţuculescu şi recenzate de mine în această rubrică – Stalin, cu sapa-nainte (2009) şi Femeile insomniacului (2012), exceptînd faptul că, în cîteva dintre ele, protagonistul este un bărbat singur sau însingurat. În cîteva dintre povestirile de faţă, revine acest tip de personaj, dar în cu totul alt tip de scenarii şi cu o altă stilistică.

„1974“, prima şi cea mai veche povestire a volumului, este o povestire cazonă de atmosferă, narată alternativ la persoana întîi şi a treia, în care este surprinsă, cu lentoare şi fără cromatică, viaţa lungă de cazarmă. Într-un fel sau altul, apar mai toate aspectele vieţii din timpul serviciului militar: instrucţiile, micile activităţi din timpul liber (ca detaliu, unul dintre soldaţi citeşte Sportul, fiind un pasionat al rubricii semnate Belphegor, ale cărui articole le decupează şi le lipeşte într-un caiet special), permisiile şi, în general, istoriile personale, precum micile evenimente şi drame ale celor rupţi de familie, de prietenii şi de iubitele de acasă. Nu se întîmplă mare lucru în această povestire, cu excepţia unui accident de tren, în urma căruia unul dintre soldaţi îşi pierde picioarele, dar nici măcar această întîmplare şocantă în sine nu poate rupe monotonia atmosferei povestirii, care vorbeşte, de fapt, de trecerea impasibilă a timpului. Spre sfîrşitul stagiului militar, protagonistul, un tip mai degrabă absent şi blazat, oricum lipsit de entuziasmul vîrstei, constată că sentimentele pentru fata lăsată acasă s-au estompat şi că viaţa curge în continuare banal, dacă nu cumva chiar lipsită de sens. Nici măcar alternanţa perspectivei naratorului cu cea a protagonistului nu aduce o schimbare prea mare de ton în această proză, cum spuneam, mai degrabă de atmosferă a unui timp care trece fără să treacă.

„Dispariţia violonistului“ datează din anul 1980 şi marchează o schimbare bruscă de mediu, căci e vorba despre repetiţiile unei orchestre al cărei solist este un talentat violonist retras în lumea lui şi care, cînd îşi cîntă părţile (concertul a fost scris chiar de el), o face într-o formă de manifestare corporală involuntară, asupra căreia i se atrage atenţia: „«Te rog să ne spui, apropo de partea a doua, ce vor să însemne toate acele, te rog să ne scuzi, grimase pe care le faci, cîntatul cu ochii închişi, strîmbături din gură, balansarea exagerată a trupului...»“ În ziua concertului, interpretarea sa este înălţătoare, la propriu şi la figurat, şi finalul povestirii sugerează dispariţia în sublimul artei sale şi eliberarea de circumstanţele şi constrîngerile triviale ale lumii (frigul din sala de spectacole, repertoriul impus). Aceste prime două povestiri, singurele din carte scrise în perioada comunistă, conţin sugestiile unui timp şi ale unei lumi gri şi reci, populate de personaje retrase, absente, „dispărute“ cumva sau pe cale să dispară din peisajul unei vieţi lipsite de vlagă.

„Mapa sau blîndul Benn“, scrisă în anul 1990, schimbă registrul stilistic, fiind o proză dedicată lui Mihail Kolţov, jurnalist şi spion rus în timpul războiului civil din Spania, prieten cu Malraux şi Hemingway, executat de Stalin. Subiectul povestirii (care ar putea fi bazată pe fapte reale) este legat de începuturile antisemitismului fascist din anii ’30, cînd o familie de evrei primeşte, în preajma sărbătorilor, de la un comis-voiajor, un cadou otrăvit: o mapă de birou sub forma unui album în care trebuia completată genealogia familiei. Apariţia unui strămoş cu convingeri politice neconforme vremii conduce la ruperea familiei şi marchează, la nivel domestic, începutul surghiunului istoric al evreilor. Următoarea povestire, „Iubiţi-mă chiar dacă put“, scrisă în 1998 şi dedicată scriitorului maghiar Péter Esterházy, completează un posibil dublet narativ dedicat de Radu Ţuculescu celor două mari totalitarisme ale secolului trecut. Povestirea este istoria clasică a devenirii unui turnător comunist: un copil ambiţios de la ţară, fiul unui căruţaş, motivat interior de o forţă obscură a frustrării, urii şi ambiţiei, parcurge toate etapele transformării sale în scriitor patriotic şi agent al partidului unic, începînd cu denunţul tatălui şi al preotului din sat, în biblioteca căruia s-a format. În momentul în care, licean fiind, compune prima sa delaţiune, îşi descoperă şi sexualitatea: „Apucă o coală de hîrtie şi un creion cu mină neagră. Începu să scrie, cîntărind fiecare cuvînt. Pe la nări îi apărură primele bobiţe de transpiraţie. Apoi pe frunte, pe după urechi, pe şira spinării, pe burtă. De pe burtă, dîrele de transpiraţie alunecaseră, senzual, pînă la testicule. Continuă să scrie, gîfîind din ce în ce mai sonor. Cu gura întredeschisă, lăţită de un zîmbet bălos, o erecţie puternică i se declanşă brusc, iar trupul i se zgudui scurt, ca străbătut de un şoc electric. Îşi vîrî mîna stîngă în chiloţi...“ Didactică şi schematică, povestirea continuă istoria degradării personajului (există chiar o trimitere la metamorfoza kafkiană), care, după Revoluţie, pentru a-şi asigura supravieţuirea, se autodenunţă într-un gest de schizofrenie simbolică.

„Scorpionul galben“, scrisă în 1999, deşi dă titlul volumului, este povestea clasică şi suprafolosită a urmăririi unei himere sexuale, în acest caz inspirată de mitologia egipteană; oricum, mult mai puţin interesantă decît „Viaţa într-o rochie de bal“, povestire datînd din 2010, care spune (tot pe două voci, ca şi în „1974“) istoria de familie – totodată dramatică şi delicată – a unei fete care creşte şi îşi trăieşte viaţa (tot sub comunism) într-un scaun cu rotile. Episodul în care părinţii, într-un gest disperat, o duc pe fata bolnavă la o biserică unde au auzit că s-ar întîmpla minuni, pentru ca apoi să fie turnaţi din cauza gestului lor de credinţă, este foarte bun. În sfîrşit, „Neliniştea nopţii“, povestire scrisă chiar în acest an, descrie călătoria nocturnă a unui bărbat trezit din somn de semnele unui preinfarct. Bărbatul se duce singur la spital, unde trece prin tot felul de teste, doar pentru a i se infirma propriul diagnostic. Ceea ce pare un fel de scenariu à la Moartea domnului Lăzărescu cu happy-end, sau un fel de farsă jucată nu atît de trupul, cît de mintea bărbatului speriat (ipohondru?) are însă un final deschis. Nu ştim dacă taxiul cu care se întoarce acasă în noapte este chiar ceea ce pare a fi.

În mod paradoxal, deşi în aceste povestiri Radu Ţuculescu nu mai face figura unui scriitor minimalist, precum în romane, Scorpionul galben rămîne, totuşi, o carte care mai mult recuperează decît impune cele şapte proze, în mod sensibil inegale ca valoare. Nu mi se pare că forma şi stilul povestirilor se ridică la nivelul conţinutului, al temei şi, de cele mai multe ori, am avut impresia că fie le lipseşte elementul-surpriză ori ingredientele inedite, fie se mulţumesc cu schematismul situaţiilor sau se opresc la suprafaţa temelor. Deocamdată îl prefer pe romancierul Radu Ţuculescu.