Ce vă mînă la luptă?

• bookaholic.ro, filme-carti.ro 

Cum în 2013 cel mai mult m-a preocupat proza scurtă, revin cu cîteva extrase esenţiale din consistentele anchete realizate cu o parte din autorii antologiei Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (Polirom), de două dintre cele mai active site-uri de carte de la noi. Am citit anchetele ca pe un fel de manifest colectiv plin de statement-uri pentru susţinerea şi promovarea prozei scurte, pe care o văd drept genul literar cel mai nedreptăţit în acest moment. Aşadar, pe bookaholic.ro, Eli Bădică a pus două întrebări ce acoperă în mare parte problema genului scurt pe care au însumi am încercat să o discut în Cuvîntul înainte al antologiei: „Care sînt provocările scrierii de proză scurtă şi de ce credeţi că nu se prea citeşte acest gen la noi?“ Mai întîi, iată care sînt provocările/secretele genului scurt aşa cum le-au cunoscut, pe propria piele, scriitorii debutaţi în anii 2000:

„Nevoia de a fi la înălţime pe tot parcursul textului. Într-un roman scăderile de ritm, pasajele mai greoaie, micile scăpări (cînd mai adoarme şi bunul Homer) trec mai uşor, ba chiar sînt utile cînd şi cînd, pentru detensionare: cititorul mai răsuflă o pagină-două. În schimb, cu proza scurtă trebuie să fii în priză tot timpul, ca să nu-l pierzi pe cititor în scurta călătorie pe care o face împreună cu povestea ta. De aceea maeştrii prozei scurte sînt mai mereu maeştri, pe fiecare pagină.“ (Radu Pavel Gheo) „Să decupezi. Să extragi un mic ciob de realitate, să vii foarte, foarte aproape de el, să te uiţi prin el, să spui simplu, să ascunzi firele, hăţişurile, dar ele să existe, undeva în spate, într-un fundal intuibil, descifrabil. Să aibă totul simplitatea aparentă a unui fulg de zăpadă poposit pe un geam. La o privire atentă, să înţelegi că fulgul este, de fapt, unic şi grozav de complex.“ (Veronica D. Niculescu) „Pe lîngă precizie şi concentrare, cred că şi o anume îndrăzneală e necesară prozei scurte... Dintotdeauna mi-au plăcut povestirile, în special cele din colecţia «Globus», cu care am început să mă delectez pe intervale mici. Mi-au plăcut pentru că familia mea nu are o poveste mare, lungă, ci tot felul de istorioare, cu personaje care se fac remarcate în cîteva ocazii doar. Noroc cu bunicul meu, care şi Biblia mi-a povestit-o, atît cît ştia, ca pe o suită de povestiri.“ (Cosmin Manolache) „Odată e provocator să găseşti subiecte pentru povestiri – sînt la vedere, expuse, iar dacă scîrţîie se aude repede. Şi trebuie să găseşti 10-20 de teme bune pentru un volum, nu una, ca la roman. Apoi e provocator să găseşti unghiul bun din care vezi/spui povestea şi să o decupezi bine – e greu, pentru că reţetele nu funcţionează, trebuie să ai instinct şi un simţ al proporţiilor bine antrenat. O altă provocare poţi găsi, constrîns de spaţiu, în concizie. În sensul ăsta proza scurtă poate solicita un control al scriiturii (şi, desigur, al fluxului ideatic) mai puternic, o tehnică mai bună. E greu apoi să faci o lume să trăiască în doar cîteva pagini. Mai departe: tot ce se întîmplă în povestire trebuie să fie justificat, pregătit, iar ca să reuşeşti asta într-un spaţiu restrîns trebuie să poţi sugera «eficient» – nu e puţin lucru. Sînt multe provocări – dacă mă gîndesc la toate, încep să văd proza scurtă ca un sport extrem.“ (Mihai Mateiu) „Proza scurtă nu numai că te obligă să fii concis prin întinderea ei limitată, dar chiar şi această concizie trebuie să respecte nişte reguli. În ce mă priveşte, încerc să nu-i dau cititorului timp să-şi piardă interesul, pentru că în momentul ăla ştiu că l-am pierdut. Fiecare cuvînt e acolo pentru că trebuie să fie acolo, şi nu întîmplător.“ (Luca Dinulescu) „Una dintre provocările prozei scurte e să-şi afirme statutul de subgen independent, care nu anunţă şi nu prefaţează altceva. Acesta e pariul cititorului. Dar există şi un pariu al scriitorului, care se mobilizează altfel pentru un text de mică întindere prin comparaţie cu un roman. E, dacă vreţi, diferenţa dintre dribling şi alergatul cu mingea la picior. Proza scurtă presupune un tip de control şi respiraţie a frazei (mergînd uneori pînă la virtuozitate) la care te întorci destul de greu dacă ai apucat să te lansezi în roman.“ (Radu Paraschivescu) „Concizia la care este obligat scriitorul. Construcţia unui personaj într-o proză de întindere mică este, într-adevăr, o provocare. Poate principala provocare. Pentru că o proză fără cel puţin un personaj viu este un text ratat sau, cel mult, doar o compunere (eventual) bine scrisă.“ (Marian Truţă)

Iată cum văd scriitorii şi statutul, şi cota de piaţă a genului scurt: „E greu de zis de ce nu se citeşte proza scurtă în România; nici măcar nu ştiu dacă e adevărat că nu se citeşte – dar pornind de la ideea că e aşa, singura explicaţie care îmi vine în minte e că cititorii au devenit prea snobi ca să citească chestii scurte. Pentru că dacă e scurt, îşi zic ei, probabil că nu e important.“ (Alex Tocilescu) „Cred că la noi în general nu prea se citeşte. Apoi, cititorii, ăştia puţini pe care îi avem, sînt şi ei împărţiţi. Nu ştiu dacă nu cumva se aplică şi prozei scurte rezerva pe care publicul din România o are faţă de filmul românesc. Ştiu că în Bulgaria, ca să fac o paralelă, un film autohton poate avea chiar un milion de spectatori, în vreme ce la noi un film românesc premiat abia atinge 80.000. Nu ştiu în schimb cum este receptată literatura lor. Ca să n-o mai lungesc, am senzaţia că noi sîntem prea dezgustaţi de noi înşine. E valabil şi pentru edituri, şi pentru public. Ce e românesc e prost, e cîrpeală, rebut.“ (Cosmin Manolache) „Aş adăuga acceptul docil al situaţiei că proza scurtă nu se vinde de către editori. OK, e mai simplu să vinzi roman, cel puţin pe unele pieţe, dar să ajungi pe marginea acestei constatări să publici romane mediocre renunţînd la povestiri bune mi se pare neetic profesional. E cam acelaşi lucru cu a publica doar autori consacraţi, renunţînd să-ţi mai asumi riscuri. Pînă la urmă e o formă de comoditate – autorii consacraţi şi romanele se vînd oarecum de la sine, pe cînd în proza scurtă, poezie, teatru şi autori tineri trebuie să investeşti un timp, pînă să ai profit. Iar România nu e o ţară a investiţiilor pe termen lung.“ (Mihai Mateiu) „Dacă oferta de proză scurtă ar fi mai mare, probabil că s-ar cumpăra – şi deci citi – mai mult. Citim ce găsim. Nu ştiu dacă-l măsurăm pe acest «se citeşte» în raport cu cîtă proză scurtă există pe piaţă sau cu cîte cărţi de tot felul există pe piaţă. Eu una citesc povestiri. Şi ştiu destui oameni care citesc şi ei.“ (Lavinia Branişte) „Cît despre constatarea că proza scurtă nu prea e citită, s-ar putea să avem aici un cerc vicios. Nu se citeşte fiindcă nu se publică, şi nu se publică fiindcă nu se citeşte.“ (Radu Paraschivescu) „Românii preferă, în general, romanul pentru că adoră expunerile lungi, pline de ocoluri – ce e un roman decît un lung ocol? –, amănunte, justificări. Aţi observat cît de mulţi oameni vorbesc la telefonul mobil în autobuz şi cît de lungi sînt convorbirile? Cum românul e născut narator, dacă am înlocui în mod imaginar telefonul cu o tastatură, am avea în literatura naţională numai romane-fluviu.“ (Adrian Georgescu)

Pe site-ul filme-carti.ro, scriitorii au fost întrebaţi de ce scriu proză scurtă şi, într-un anume fel, răspunsurile au fost foarte asemănătoare: se scrie proză scurtă nu dintr-un motiv anume, din plăcere, dintr-o predispoziţie personală, pentru că li se potriveşte. Ca cititori ei înşişi, scriitorii n-au prejudecăţi şi, aparent, nici preferinţe legate de gen: „Nu fac diferenţa între roman şi proză scurtă, cînd merg la librărie ca să-mi iau o poveste, nişte poveşti; iau cărţile în primul rînd în funcţie de autor“ (Veronica D. Niculescu); „nu cred în cititorii de proză specializaţi pe genuri, adică nu cred că un cititor de Cehov nu va citi Dostoievski sau invers“ (Radu Pavel Gheo).

O altă întrebare din ancheta în două părţi de pe filme-carti.ro este legată de scrisul şi publicarea în mediul online: „Aţi publicat lucrări pe Internet înainte ca acestea să apară în presa literară sau în volume tipărite? Care credeţi că sînt avantajele şi deosebirile?“ Răspunsurile sînt, în mare parte, asemănătoare. În general, scriitorii nu ţin să publice neapărat (şi) pe Internet (cei mai mulţi spun că n-au făcut-o niciodată), sau publică ulterior, oricum se simt la fel de confortabil şi nu constată deosebiri majore între cele două medii, pe hîrtie şi online. Se simte însă un mai mare ataşament pentru formatul clasic al cărţii. Unii dintre ei chiar preferă să nu publice înainte de apariţia în volum, adică nu înainte de ultimul act al procesului îndelung şi migălos al (re)scrierii („nu ştiu niciodată ce şi cum includ într-un volum şi finisez vreme îndelungată, revin mult pe texte“, Veronica D. Niculescu; „eu îmi scriu întotdeauna textele de proză pe hîrtie, le scriu de mînă, şi abia apoi le culeg pe computer, aşa cum le dactilografiam odinioară la maşina de scris; progresul se face în salturi mici“, Radu Pavel Gheo), alţii, însă, preferă feedback-ul imediat de pe Internet şi consideră comentariile constructive („privind în urmă, cred că blogul m-a ajutat mult să-mi îmbunătăţesc textele“, Mihai Mateiu), sau văd în Internet un bun mijloc de promovare.

În sfîrşit, una dintre cele mai grele întrebări, comună însă inepuizabilă, vine la urmă: „Ce vă mînă la «luptă»? Ce vă motivează să continuaţi să scrieţi şi să publicaţi?“ Ca să aflaţi răspunsurile, intraţi pe filme-carti.ro.