Mame, soţii, fiice

● Zeruya Shalev, Fărîme de viaţă, traducere de Ioana Petridean, Polirom, 2012. 

Invitată zilele acestea la Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB), ajuns la a şasea ediţie, Zeruya Shalev (n. 1959) are deja traduse în limba română o trilogie a relaţiilor de cuplu – Viaţa amoroasă (Humanitas Fiction, 2009), Thera (Polirom, 2010), Soţ şi soţie (Polirom, 2011) – şi acest roman, Fărîme de viaţă, despre care autoarea spunea că ar fi cea mai optimistă carte a ei; roman care se ocupă tot de relaţii, dar de cele dintre părinţi şi copii, inclusiv cei pierduţi sau nenăscuţi. Explorarea psihologică a relaţiilor de familie este specialitatea literaturii acestei extraordinare scriitoare care, după un scurt stagiu de psiholog, în armata israeliană, s-a decis pentru ficţiune, mărturisind într-un interviu acordat ediţiei româneşti a revistei Psychologies că, pentru ea, „complexitatea, fragilitatea, conflictele şi contradicţiile, copilăriile, orbirea, tînjirea după dragoste, dorinţa de a fi fericit, alături de forţele autodistructive – toate aceste lumini şi umbre sînt surse de fascinaţie, compasiune şi inspiraţie.“  

Aceste forţe interioare se desfăşoară şi în Fărîme de viaţă, roman care surprinde zbaterile unei familii evreieşti pe nivelurile a trei generaţii şi de-a lungul mai multor vieţi paralele ce se întrepătrund în momente de criză. Momentul declanşator al dramei de familie, cel care acţionează asemeni primei piese de domino, punînd pe fiecare membru în faţa propriilor frustrări, temeri şi dezamăgiri, este căderea fizică finală a bătrînei Hemda Horowitz, cea care, născută în kibbutz, într-o familie de fanatici, a fost, de fapt, o mamă-văduvă absentă din viaţa celor doi copii, Dina şi Avner. Coma în care intră bătrîna – şi care durează pînă la sfîrşitul romanului – atrage şi întreţine tot vîrtejul emoţional şi psihologic al celor din jur. Iminenta moarte a bătrînei îi pune pe cei doi copii ai ei, ajunşi la criza vîrstei de mijloc, în poziţia de a-şi regîndi viaţa, nu doar retrospectiv, dar şi în perspectiva unei posibile reformări. (De altfel, Zeruya Shalev mărturisea, într-un interviu din Dilemateca: „Încerc să creez crize care vor zgudui personajele, întrucît o situaţie de criză ne zdruncină şi ne constrînge să vedem adevărul, fără a-l nega sau reprima. Din acea situaţie tulburătoare, cîteodată, dar nu întotdeauna, ieşim învingători.“)

La cei 45 de ani ai săi, Dina, care şi-a întrerupt o promiţătoare carieră academică pentru a preda istorie la liceu, este, la rîndul ei, mama unei adolescente pe cale să intre într-o altă vîrstă şi să-şi părăsească familia (pentru prima dată, fata aduce acasă un băiat, cu care îşi va pierde şi virginitatea), şi soţia lui Ghideon, celebru fotoreporter, cu care s-a căsătorit din dragoste, sfidînd alegerea iniţială a părinţilor, dar cu care are acum o relaţie nu lipsită de sentimente, însă rutinată. În pragul menopauzei, Dina, care a pierdut un băieţel la naştere, este prinsă între aceste noi pierderi – a mamei aflate pe patul de moarte, a fetei atît de aproape de a deveni independentă şi a soţului cu care nu mai poate procrea. Afectată de iminenţa singurătăţii familiale (aproape orfană şi incapabilă să mai devină mamă), Dina capătă un acut sentiment al inutilităţii („prezenţa deranjantă a femeilor care nu mai sînt fertile, învelişuri serbede, lipsite de graţie“), devenind obsedată de ideea creşterii unui nou copil, mai exact a înfierii unui copil căruia să i se dedice şi care, eventual, să-i redea şi iluzia tinereţii, nu doar pe cea a utilităţii. Planul ei îi întoarce soţul şi fiica împotrivă: Ghideon nu e dispus să reia eforturile şi responsabilităţile creşterii unui copil, şi-ncă a unuia străin; iar fiica se simte abandonată şi înlocuită, încă dinainte de a pleca de-acasă.  

De partea cealaltă a familiei Horowitz, Avner, căsătorit şi tată a doi băieţi, trece şi el printr-o criză, aceasta fiind declanşată de imaginea din spital a unui cuplu în care femeia îşi ia rămas-bun de la bărbatul care mai are de trăit doar cîteva zile. Scena plină de dragoste şi afecţiune a cuplului pe cale de a fi astfel despărţit de moarte produce în Avner o impresie atît de puternică, încît se decide să o caute pe femeie, la început pentru că vrea să înţeleagă resorturile dragostei (rămase necunoscută lui, cel care s-a căsătorit mult prea devreme şi nici măcar din dragoste – se consideră victima unei „capcane“), ulterior pentru că nutreşte speranţa că-l va putea înlocui pe răposat. Fără să fi cunoscut dragostea, nici pe cea primită, nici pe cea oferită („dacă voi descoperi că a cere de la viaţă să iubeşti şi să fii iubit e prea mult, mă voi mulţumi doar cu una dintre ele, însă noi doi le-am pierdut deja pe amîndouă“, îi spune el soţiei), Avner este un personaj şi mai tragic, în încercarea lui de substituire sentimentală a unui bărbat străin mort. Dincolo de turbulenţele domestice stîrnite de crizele celor doi, pe fondul iminentei morţi a mamei, cei doi fraţi, Dina şi Avner, se regăsesc deopotrivă abandonaţi şi de ultimul membru al familiei în care au crescut, şi de familiile pe care şi le-au creat. În curînd vor fi orfani din nou, şi singuri, fără puterea de a mai procrea sau de a răspîndi şi primi dragoste, situaţie care îi apropie pentru prima dată cu adevărat.

Tot acest teatru psihologic al familiei („importante într-o familie nu sînt sufletele care o alcătuiesc, ci rolurile pe care le au de îndeplinit“) şi al maternităţii este pus însă într-o ramă simbolică mult mai mare. Comunitatea kibbutzului, a cărei viaţă depinde de asanarea unui lac pentru a se obţine pămînt mănos, exilul evreilor sefarzi, mitul salvării copilului de aur, precum şi frazele care încorporează citate din Biblie („pentru mine, Biblia este o comoară în ceea ce priveşte puterea literară şi inspiraţia“, mărturisea Zeruya Shalev în acelaşi interviu din Dilemateca), toate conferă acestei poveşti despre familie şi maternitate un plan mitologic şi unul religios, unde dragostea şi fertilitatea, sacrificiul, viaţa şi moartea, umanul şi divinul sînt centrele simbolice („dimensiunile iubirii rămîn la fel de ascunse privirilor omului precum dimensiunile divinului“). Fărîme de viaţă – al cărei titlu de lucru a fost Cartea ispitelor – este o operă admirabilă despre remuşcări, tentaţii şi frici („e oare posibil să lupţi cu frica fără să semeni frică?“; „cum ştiu oamenii ce-ar trebui să facă?“), despre trecut şi continuitate, în sfîrşit, o carte admirabilă despre resorturile psihologice şi sentimentale din cadrul familiei.