Migranţii şi alţi periferici
● Margaret Mazzantini, Marea, dimineaţa, traducere din limba italiană şi note de Gabriela Lungu, Editura Polirom, 2014.
Una dintre literaturile europene din care mi se pare că se traduce foarte puţin este cea italiană, ai cărei autori contemporani apăruţi în limba română pot fi număraţi pe degetele unei singure mîini. Dintre aceştia, Margaret Mazzantini (n. 1961) – o scriitoare cu un traiect atipic, dat fiind remarcabila carieră teatrală şi cinematografică, deopotrivă pentru televiziune şi marele ecran, pe care a avut-o în anii ’80 înainte de a se dedica, în a doua jumătate a anilor ’90, scrisului – este tradusă la noi în mod constant. Romanul acesteia din 2001, Nu te mişca, adaptat ca scenariu de film şi regizat de soţul ei, i-a adus celebritatea; Marea, dimineaţa este a patra carte tradusă la Polirom.
Apărut în 2011, este un roman alcătuit, de fapt, din trei capitole-povestiri, mai exact două poveşti care se întîlnesc în a treia. Romanul este construit din cele două poveşti în oglindă, ambele plasate de o parte şi de alta a Mării Mediterane şi în zilele revoltelor din Libia lui Gaddafi, fiecare avînd în centru cîte un cuplu mamă – fiu. În prima, „Farid şi gazela“, urmărim fuga spre Italia a Jamilei şi a fiului Farid, după ce soţul a fost ucis în urma unei altercaţii ce dă semnalul războiului civil. Toate datele contextului istoric contemporan, inclusiv implicaţiile politice petroliere („petrolul e căcatul diavolului“ – spune un personaj) sînt oferite cu parcimonie de autoarea al cărei scris este, de fapt, foarte poetic (asemănător cumva scrierilor de început ale Hertei Müller), cu propoziţii scurte, construite precum versurile în jurul cîte unei metafore. De altfel, personajul principal al acestei prime povestiri este deşertul, cel care domină, prin forţa şi misterul său, „adunăturile de vieţi“ ale oraşului Tripoli şi care imprimă dramatism fugii grupului de migranţi. „Deşertul e cochilia lor“ – scrie Margaret Mazzantini despre tînăra văduvă de doar 20 de ani şi copilul ei, care ajung, în cele din urmă, pe vasul traficanţilor, plutind pe marea ca „o lume de sine stătătoare“, precum „carcasa unui scarabeu mort“. Prinşi între cele două imensităţi neprietenoase, deşertul de nisip şi marea cu apă sărată, mama şi copilul sînt două minuscule vietăţi, victime nevinovate ale istoriei.
În cea de-a doua povestire, „Culoarea tăcerii“, avem destinul Angelinei şi al lui Vito, tot un cuplu mamă – fiică, dar la vîrsta maturităţii, trăind în Sicilia, aşadar de cealaltă parte a Mediteranei. Povestea Angelinei merge mult înapoi, în anii ’30, cînd bunica acesteia a debarcat la Tripoli în colonia de ţărani italieni evrei, trimişi de Mussolini în Libia, şi se conturează odată cu revoltele anticolonialiste şi repatrierea evreilor, în anii ’70. Toate aceste detalii de istorie politică, deasupra cărora se află mereu umbra grea a lui Gaddafi, nu sînt oferite decît parţial, numai pentru a explica, fie şi vag, contextul fascist al existenţei lagărelor de concentrare pentru beduini şi coloniile de italieni evrei. „Nici un popor care a colonizat alt popor nu e nevinovat –, spune la un moment dat Angelina, italianca evreică în Tripoli, întoarsă ca arăboaică prin adopţie în Sicilia, al cărei dialect nu-l stăpîneşte, asumîndu-şi o vinovăţie istorică şi trăind o biată viaţă de exilantă. Vito, fiul ei dintr-o căsătorie nereuşită şi cu aspiraţii de artist, face împreună cu Angelina şi cu bunica Santa o călătorie în Libia aceluiaşi Gaddafi (surprins în ipostazele sale cameleonice de dictator), într-un gest nostalgic de recuperare şi împăcare cu trecutul: „Tripoli era nivelul lor zero, memoria lor tăiată de la rădăcină, lichefiată.“
Cea de-a treia povestire, care dă şi titlul cărţii, întîlneşte dramatic cele două poveşti – de o parte şi de alta a Mediteranei – despre exil. Băieţii Vito şi Jarid, evreul şi arabul, se întîlnesc, simbolic, cu ajutorul artei, în moarte. Marea, dimineaţa vorbeşte despre destinul migranţilor, al celor exilaţi de nevoie/bunăvoie, niciodată adaptaţi, mereu prinşi şi, în cele din urmă, striviţi între două locuri, între două identităţi. „Istoria unui om este istoria foamei sale“ şi „istoria e un miriapod şi fiecare picior trage în altă parte, iar în mijloc se află trupul nostru“, după cum spun, la un moment dat, bunicii lui Vito.
● Pino Roveredo, Să-mi dai de ştire, traducere din limba italiană de Aida Ferencz, Editura RAO, 2013.
Pino Roveredo (n. 1954) este un alt scriitor italian cu o carieră atipică. După ce a lucrat mulţi ani ca muncitor (inclusiv într-o fabrică de dopuri de plută) şi a trecut, din cauza alcoolului, prin închisoare şi printr-un spital de psihiatrie, a debutat ca scriitor tot la jumătatea anilor ’90. A publicat apoi constant mai multe volume de povestiri şi cîteva romane, dintre care unul în dialect despre viaţa în închisoare şi un altul despre viaţa unei femei într-un ospiciu (de altfel, a implicat, în tot felul de proiecte literare, deţinuţi din închisori, toxicomani sau pacienţi din sanatorii), cărţi care l-au impus printre cele mai originale voci ale prozei contemporane italiene.
Povestirile sale, dintre care, de fapt, multe sînt schiţe („graffiti-uri“), reflectă într-o bună măsură experienţa sa de viaţă de la marginea societăţii, cu personaje banale, insignifiante social – după cum foarte bine îi descrie literatura Claudio Magris în textul introductiv: „Odiseea personajelor lui Pino Roveredo este o Via Crucis dureroasă, adesea ridicolă sau tragi-comică, de cele mai multe ori arbitrară şi nelegitimă, pe deplin înţeleasă, dar şi judecată pentru greşelile sale şi pentru datoriile pe care le are de plătit. Lumea scriitorului pare periferică, provincială şi măruntă, dar se dilată pînă ajunge să se suprapună peste lume tout court, între localul din cartier, ospiciu, închisoare sau garsoniera de la periferie se deschide un univers, o arcă a lui Noe în care este loc pentru toată lumea.“
O arcă a lui Noe în miniatură este şi acest mic volum de schiţe şi povestiri pe care Pino Roveredo le populează cu surdo-muţi sau foşti pacienţi de ospicii (povestirea care dă titlul cărţii este o emoţionantă scrisoare de dragoste între doi foşti colegi de ospiciu, rătăciţi în libertatea pe care nu au vrut-o), cu pensionari, muncitori abuzaţi şi imigranţi sinucigaşi, cu un copil maltratat de părinţi, dar şi un tată care şi-a pierdut singurul copil într-un accident, sau un alt tată, ai cărui băieţi sînt departe (unul misionar în Lumea a Treia, celălalt puşcăriaş)... Concizia narativă şi stilul lui Pino Roveredo, întunecat pe alocuri, mi-au amintit de un alt scriitor italian, Carlo Cassola, tradus şi la noi în anii ’60. Altfel, poveştile grave, dramatice şi emoţionante (monologul tatălui după moartea copilului, din povestirea „100! 120! 140!“, este sfîşietor) sau doar încărcate de tristeţe („Omul cu capacele“ fiind un fel de parabolă a pensionarului, iar „Dacă aş fi în locul fiului meu“ – o confesiune a singurătăţii paterne) alternează cu altele pline de umor („Porcul cu fundă“ este o minunată farsă ciclistă, iar „Familia Starnazza“ – o tragi-comică intrigă de scară de bloc).
Dacă Margaret Mazzantini este o poetă a destinului tragic al migranţilor, Pino Roveredo este un cronicar al vieţii de la periferia societăţii şi, uneori, a minţii.
