Eminescu, aşa cum a fost

● Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani. Selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, 2013.

● Mihail Eminescu, Poesii – Interpretări istorice din Arhivele Radio România, 4 CD-uri, Editura Casa Radio, 2013.

„La cîteva săptămîni după moartea lui Mihai Eminescu, în numărul din 7 iulie 1889, revista Familia lansa un apel către cei care l-au cunoscut: «Scrieţi amintiri!» Astfel de îndemnuri s-au repetat de nenumărate ori în revistele vremii, chiar şi după 1900, deci la distanţă de decenii. Şi, după cît se pare, ele nu au fost în zadar, căci, pînă către anii ’20 ai secolului trecut, au continuat să apară noi mărturii despre Eminescu, «aşa cum a fost»: ca prieten, coleg de şcoală, de redacţie, ca publicist al vremii. Aceste amintiri ale contemporanilor au fost apoi, de-a lungul secolului trecut, antologate în diferite volume. Selecţia de faţă a pornit de la ele şi a căutat să reconstruiască totalitatea acestor texte, deoarece şi astăzi, cred, amintirile despre Eminescu se cer nu doar retipărite ca atare, dar şi readunate laolaltă, organizate într-un ansamblu coerent, care să cuprindă tot ceea ce s-a scris, semnificativ, de către cei care l-au cunoscut...“ Aşa începe prefaţa volumului editat de Cătălin Cioabă, fost student al lui Petru Creţia, un volum de aproape 600 de pagini, editat exemplar, lăudabil şi care are toate datele unui eveniment editorial. Selectînd şi organizînd cronologic toată materia memorialistică produsă de contemporanii poetului în cinci secţiuni, intitulate „Copilăria şi peregrinările tinereţii“, „Anii de maturitate“, „Anii tîrzii. Boala“, „Evocări din anul morţii“ şi „Povestiri, anecdote, imagini“, Cătălin Cioabă reuşeşte să ofere, indirect,  singura biografie, autentică şi cît mai completă posibil, a acestui poet atît de puţin cunoscut/atît de mult abuzat de posteritate.

Peste 70 de oameni care l-au cunoscut personal pe Eminescu în diverse etape, momente şi locuri din viaţa lui – rude, prieteni, colegi, actori, cenaclişti, scriitori, publicişti –, doar o mică parte dintre aceştia fiind cunoscuţi, precum Maiorescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Iorga, Vlahuţă, Brătescu-Voineşti ş.a. (Cătălin Cioabă a avut însă inspiraţia de a alcătui şi de a publica, la finalul volumului, fişele biografice ale tuturor autorilor mărturiilor, precum şi o secţiune de cîteva zeci de fotografii), toţi aceştia contribuie la conturarea celui mai viu şi mai uman portret al scriitorului, „harta de întîmplări“ a vieţii acestuia. Scene de şcoală şi de familie, de viaţă privată şi mondenităţi; episoade din trupa de teatru şi de la cenaclu, de la universitatea vieneză şi din redacţia ziarului Timpul, povestiri din studenţie, de la cîrciumi, de pe stradă şi din sanatoriu; amintiri, istorii şi întîmplări; convorbiri şi discuţii; legende şi zvonuri; scrisori şi bilete – toată gama de texte literare şi paraliterare se regăsesc în acest volum monumental, încărcat deopotrivă de trivialităţi şi de date ale personalităţii, ale profilului socio-sentimental sau de insight-uri psihologice, oferind un material biografic uriaş şi – din nou – autentic, imposibil de rezumat, oricum spectaculos pentru cei mai mulţi dintre noi, care, citind cartea, ne dăm seama că nu ştiam mai nimic despre omul Eminescu, obturat cu totul de mitul poetului.

Dar cum a fost cu adevărat Eminescu? Am să citez din nou din Cătălin Cioabă, cel care a parcurs cu acribie şi – se vede – cu multă pasiune (inspirat de exemplul şi de îndemnurile lui Petru Creţia), întregul corpus de amintiri: „Mărturiile contemporanilor ne aduc în faţă, dincolo de clişeele cu care ne-am obişnuit, un om plin de vitalitate, care ştia ca nimeni altul să se bucure de viaţă... Dar ce au văzut ei, de fapt? Şi, mai ales, pe cine au văzut toţi cei care l-au cunoscut? Eminescu apare în ipostaze extrem de diferite: cînd expansiv şi de o veselie copilărească, cînd închis în sine şi necomunicativ; cînd îmbrăcat impecabil, cu haină albă şi semijoben, cînd teribil de neîngrijit, cu bocanci în picioare vara şi nepieptănat, plin de paiele în care dormise; cînd patetic şi interesat de tot şi de toate, cînd distant şi rece, ridicînd din umeri.“ Şi, într-adevăr, Eminescu apare evocat în contraste, în lumini şi umbre, în funcţie de perioada vieţii, de status-ul social şi de starea sănătăţii: vivace şi „nesătul în discuţiuni“, dar şi melancolic sau taciturn; pus pe farse, dar şi pierdut în „sfere înalte“; scund (măsura 1,64 m înălţime), dar robust fizic şi rezistent la excese (abuza de cafea şi tutun); cu o voce frumoasă, de tenor (îi plăcea să cînte şi o făcea la cîrciumă, pe stradă, chiar şi la sanatoriu), dar cu un rîs zgomotos („rîsetele îi erau oarecum scandaloase“); timid sau inaccesibil, dar şi îndrăgostit şi îndrăzneţ; lucid şi reţinut, plin de discernămînt, dar şi impulsiv şi temperamental  ş.a.m.d. Cîteva constante însă ies în evidenţă: bunătatea lui ca om, spiritul prieteniei şi compasiunea pentru cei sărmani, obsesia pentru cunoaştere, perfecţionismul în creaţie, dar şi altele.

Un volum minunat, plin de căldură, încărcat de umor şi de pagini emoţionante, copleşitoare unele, mai ales cele dinspre finalul vieţii poetului – esenţial pentru cunoaşterea şi înţelegerea omului şi scriitorului Eminescu.

Iar dacă aproape 600 de pagini de evocări biografice sînt prea mult, încercaţi şi cele patru CD-uri editate de Casa Radio, cu 61 de poeme eminesciene recitate la radio, în perioada 1959-2000, de nu mai puţin de 32 de actori, de la regretaţii George Calboreanu, George Vraca, Elvira Godeanu, Emil Botta, Clody Bertola, Gheorghe Cozorici, Silviu Stănculescu, Ovidiu Iuliu Moldovan sau Emil Hossu, la Mariana Mihuţ şi Ion Caramitru.

Extras:

„Era [în Viena] pe la sfîrşitul lui noiemvrie 1870. Banii se sfîrşise de mult şi se apropia una din acele seri sinistre, unde ştiam că nu vom mînca nimica. Cam pe la şease ore şedeam eu şi tovarăşul meu de locuinţă V. Morariu la fereastră şi ne uitam pe stradă. Îl vedem pe Eminescu şi îl strigăm pe nume... «Of, neamul nevoii! oftă el zîmbind. Ce mizerie, să fiţi şi voi aşa de calici şi tustrei să n-avem o para! Dar mi-a venit o idee strălucită, măi băieţi! Vom mînca împărăteşte în această seară. Mergem la Bischoffs-bierhalle în Wipplingerstrasse şi mă aşteptaţi. Puteţi şi mînca, astă seară plătesc eu.» Bucuria noastră nu era mică. Eminescu se depărtă repede de noi zicînd că are să se întîlnească cu cineva... Acolo ne întîlnirăm cu Matei Lupu, coleg de universitate. Era şi el lihnit de foame. Îl introduseserăm în marele mister ce ne aştepta în astă seară şi-l luarăm cu noi. Vorba românului: dar din dar se face Rai...

După două ore intră şi Eminescu şi se aşeză zîmbind lîngă noi... Repede aduse chelnerul tot ce i se poruncise şi începurăm a mînca. Eminescu era foarte bine-dispus, glumea, rîdea, mînca şi bea, iar noi îi ţineam hangul. Odată fiind sătui, ne pusem pe bere. Acu începu o conversaţie animată, al cărei subiect se schimba din minut în minut. Erau trei ore după miezul nopţii cînd ne scularăm să plecăm. Eminescu plăti pentru toată mîncarea şi băutura noastră. Ne îndreptarăm spre casă. Lupu şi Morariu făceau gălăgie, Eminescu fredona cîntecele sale favorite, iar eu mergeam în rînd cu dînşii cu frica în oase, să nu avem conflict cu poliţia... Ne despărţirăm şi ne duserăm la culcat.

Eu şi Morariu am dormit pînă tîrziu, căci era duminică. Baba la care locuiam şi care ne şi servea, mă întrebă ce haine vom îmbrăca azi: eu îi zisei că voi îmbrăca hainele mele cele negre. «Dar ce fel de pantaloni?» întrebă ea. «Cum ce fel de pantaloni? Cei negri» răspunsei. «Domnul voieşte să glumească; doar aţi trimes aseară un bilet prin dl. Eminescu şi aţi cerut pantalonii cei negri, fiindcă aveţi trebuinţă de ei.» Repede am sărit la garderob, dar pantalonii nu erau. Se trezise şi Morariu. Eu eram dintru început supărat, dar apoi ne cuprinse pe amîndoi un rîs de nu ne mai puteam astîmpăra, căci descoperisem taina dărniciei lui Eminescu: mi-a luat pantalonii, i-a vîndut şi ne-a plătit la toţi mîncarea.

Întîlnindu-mă cu el după-amiază în Café Troidl, l-am tras la răspundere. El se omora de rîs şi-mi răspunse cu un aer nevinovat: «Ce eram să fac, eram doar şi eu, şi voi lihniţi de foame». «Dar de ce nu i-ai vîndut pe ai tăi?» «Imposibil. Eu n-am două perechi de pantaloni, mă!» Se strînsese şi ceilalţi colegi din cafenea şi toţi rîdeau de se prăpădeau, dar nu el, ci de mine.” (Teodor V. Ştefanelli)