Carte

Tabloul dezolant al convieţuirii cuplului de 30 de ani este compus alternativ din vocea naratorului omniscient şi din paginile unui jurnal secret ţinut de soţie, cu salturi înainte şi înapoi în timp în diverse perioade ale căsniciei.

Ca unul care i-am recenzat/prefaţat toate cărţile la momentul apariţiei lor şi care i-am şi selectat texte în volume colective şi antologii, mi se pare deopotrivă dificil şi redundant să reevaluez opera lui Sorin Stoica (27 iulie 1978 – 6 ianuarie 2006) adunată în acest volum de aproape 1200 de pagini de literatură.

„Sînt Ana şi îmi petrec 90% din timp printre fiinţe din spectrul autist“, spune în finalul cărţii scriitoarea Ana Dragu, mama unui băieţel despre care a aflat că este autist la vîrsta de doi ani, ulterior şi fondatoarea Centrului de Resurse şi Referinţă în Autism „Micul Prinţ“ din Bistriţa.

Drago Jančar (n. 1948) este scriitorul sloven cel mai tradus şi mai cunoscut internaţional, – a scris mult teatru şi proză –, scrierile sale fiind, între timp, traduse şi premiate internaţional.

Cenuşă în buzunare este o antologie de proză scurtă fermecătoare, aparţinînd unui autor cu totul special; antologie aureolată, din păcate, şi de faptul că va rămîne ultima carte antumă a lui Alexandru Vlad, care se alătură, astfel, unui uluitor, nedrept şir de scriitori optzecişti dispăruţi prematur.

Povestea cărţii de faţă este, pe scurt, aceasta: poetul timişorean Şerban Foarţă şi ilustratorul parizian Tudor Banuş s-au întîlnit reciproc, la distanţă de cîţiva ani, în cărţi. Cei doi artişti au descoperit că sînt născuţi în aceeaşi zi de 8 iulie şi s-au numit „fraţi într-un baroc şi zodie“.

Pentru acest volum de povestiri, Murakami împrumută titlul cărţii lui Hemingway din 1927 (folosit şi de alţi autori în celelalte combinaţii. Povestirile lui sînt, fără a fi extraordinare, interesante şi agreabile.

La sfîrşitul lunii ianuarie, site-ul bookaholic.ro îşi invita cititorii să voteze, pe genuri, cele mai bune cărţi româneşti ale anului trecut. La categoria prozei scurte, spre exemplu, apăreau aproape patruzeci de volume de povestiri, o producţie absolut impresionantă.

Prima traducere românească din opera lui Ali Smith, una dintre scriitoarele britanice contemporane cele mai titrate, s-a produs în 2008 odată cu micul ei roman Fata întîlneşte băiatul, într-o colecţie de buzunar foarte interesantă, intitulată „Mituri“.

La sfîrşitul anilor ’80, deceniu dominat de poezia sa, Mircea Cărtărescu debuta în proză publicînd (cu titlul Visul) volumul de nuvele Nostalgia, probabil cea mai bună carte de proză scurtă din întreaga noastră literatură, carte reeditată în mod constant şi ale cărei nuvele au fost publicate şi individual.

Construirea unei ficţiuni pornind de la o imagine este un exerciţiu clasic de creative writing, acest proces de scriere raportat la un alt tip de creaţie fiind interesant din foarte multe puncte de vedere. Urmărind cele zece povestiri scrise în oglindă cu cele zece imagini, cauţi/aştepţi momentul în care cele două creaţii se ating/intersectează, precum două obiecte stranii, care, la un moment dat, realizează o joncţiune.

Deopotrivă narativă şi lirică, descriptivă şi reflexivă, plină de umorul situaţiilor sau al replicilor, dar atinsă şi de un oarecare dramatism prin felul în care surprinde singurătatea umană, pendulînd între rememorare şi cotidian, cartea Adelei Greceanu reprezintă pentru mine poezia anului 2014.

Aşa cum o fac de vreo doi ani încoace, în ianuarie trec în revistă titlurile, mai vechi şi mai noi, ale cărţilor/CD-urilor cu poeziile şi evocările (conferinţe, texte ocazionale, publicistice) dedicate poetului.

Adevăratul Philip Roth pleacă la Ierusalim indecis să-l confrunte pe falsul Philip Roth, scopul lui principal fiind intervievarea prozatorului israelian Aharon Appelfeld, supravieţuitor al Holocaustului, pe tema memoriei şi a identităţii evreieşti.

Probabil cel mai bun lucru care s-a întîmplat, literar vorbind, în 2014, a fost efervescenţa festivalurilor literare. Şi nu mă gîndesc aici la cele cîteva aşa-zise festivaluri rezervate doar unor grupuri, cum se mai întîmplă prin Bucureşti, sponsorizate de cîte-o primărie de sector, care se ţin fără public, anunţate prin trei afişe A4.

Confruntat încă din epocă cu prejudecăţile minoratului romanului popular pentru adolescenţi, posteritatea lui Verne s-a arătat surprinzătoare, nu însă şi inexplicabilă: „Romanele lui sînt basme ale epocii moderne, care fac modernităţii concesiile necesare pentru a-şi asigura credibilitatea.“

De ce literatura română este bine tradusă şi reprezentată dincolo de Dunăre, iar noi nu ştim nimic despre literatura bulgară? Pentru că noi am avut un Institut Cultural Român care a sprijinit traducerile, un institut eficient, pe care incompetentul şi coruptul prim-ministru Victor Ponta l-a distrus între timp.

În 2011, Humanitas şi Librăria Jumătatea plină au tradus şi au tipărit versiunea grafică realizată de Edmond Baudoin a romanului Travesti de Mircea Cărtărescu. La vremea respectivă, acel roman grafic româno-francez, realizat la două mîini, una de scriitor, cealaltă de ilustrator, părea un OZN în spaţiul cultural românesc.

Cînd Mariana Marin îşi publica a doua carte de poezie, Ioana Pârvulescu se pregătea pentru semidebutul într-un volum colectiv cu nu mai puţin de doisprezece alţi poeţi. E singura care a rămas în literatură din acel contingent.

Prieteni buni şi tineri studenţi la Medicină, Răzvan Petrescu şi Mihai Simion se despart cînd acesta din urmă fuge pe neaşteptate din ţară. Între februarie 1980 şi octombrie 1984, Răzvan Petrescu îi trimite prietenului său, la distanţe variabile de timp, 16 scrisori.

De 14 ani, de cînd fac critică de întîmpinare, am avut parte de toată gama de reacţii posibile din partea scriitorilor ale căror cărţi le-am recenzat, inclusiv de ameninţări cu bătaia, dar, mai nou, şi de o tentativă de şantaj. Dar pînă a ajunge la faptul uluitor care mi s-a întîmplat săptămîna trecută, simt nevoia unui preambul.

În cartea sa din 2003, So Many Books: Reading and Publishing in an Age of Abundance, scriitorul Gabriel Zaid făcea următoarea observaţie: Cititul cărţilor creşte aritmetic, pe cînd scrierea cărţilor creşte exponenţial.

Prima comedie din acest triptic de piese de teatru este o farsă suicidară. Un anume Cristian, cu probleme conjugale şi cu un împrumut pe care nu-l poate returna, decide să se arunce în gol de pe un stîlp de electricitate, nu însă înainte de a-şi anunţa tentativa cumnatului.

Comunitatea în care au loc cele opt povestiri din acest volum aparţine kibbutzului Ykhat din anii ’50, după Holocaust, în timpul guvernării lui Ben Gurion. Detaliile acestea explică temerile, idealurile şi iluziile personajelor care duc o viaţă destul de grea şi se confruntă cu probleme de ordin sentimental şi comunitar.

Bosnia. Partaj sînt două cărţi într-una singură. Prima dintre acestea, şi cea mai consistentă, este inspirată de o tragedie istorică, mai mult sau mai puţin cunoscută la nivel uman, are accente politice şi este dedicată unei ţări şi locuitoarelor ei. Cea de-a doua este povestea intimă, proprie şi personală, a unei despărţiri.

Literatura încearcă să iasă din manuale şi din librării, începe să se manifeste în spaţiile publice, să-şi facă simţită existenţa şi, judecînd după audienţă, pare că reuşeşte. Fireşte că fiecare festival are dimensiunea şi publicul lui.

Agata murind este un roman psy generos, lizibil pînă la capăt şi deloc tehnic, scris cu eleganţă şi inteligenţă, profund în sensul aluvionar, un pariu îndrăzneţ, dat fiind amestecul de poetic şi sordid, cu frumuseţile şi chiar seninătatea lui în ciuda morbideţii subiectului, un roman care merită (re)citit, un roman scris acum unsprezece ani de o autoare care are în continuare multe de spus.

Cum am scris despre aproape toate cărţile scriitoarei premiate cu Nobel în anul 2009, m-am gîndit ca, în preziua evenimentului din cadrul Festivalul Internaţional de Literatură de la Iaşi (FILIT) unde este invitată zilele acestea, să fac un top 3 personal, alegînd trei cărţi favorite: un volum de povestiri, unul de eseuri şi un roman.

Literatura lui Arriaga are ceva naturalist, fantasticul este camuflat în absurd şi nebunie, iar erotismului nu-i lipseşte dimensiunea suspansului, de aceea aş spune că prozatorul mexican îşi „vînează“ cititorii contrariindu-i, uneori învingîndu-i, cu aceste micro-thrillere tragic-erotic-existenţialiste în care ororile fascinează.

Eseurile din Ecleziastul vesel sînt glosări pe marginea artei, în special a muzicii, meditaţii asupra operei artiştilor (compozitori, interpreţi, scriitori), alternînd texte care merg în profunzimile muzicologiei, cu analize politico-istorice ale dramelor est-europene.

Cert e că există mai degrabă o frenezie a publicării, decît a creaţiei. Iar pe acest fond, poeţii mai vechi, beneficiind, pe de o parte, de emulaţia stîrnită în ultimul deceniu de cei nou veniţi, pe de altă parte, de propria experienţă de viaţă, s-au dovedit mai proaspeţi, mai consistenţi, mai importanţi.

Nu cu mult timp în urmă, constatam că din poezia americană modernă şi contemporană s-a tradus la noi, în ultima jumătate de secol, foarte puţin. Între Antologia poeziei americane moderne şi Locul nimănui. Poezie americană contemporană au mai apărut alte şase antologii, toate intruvabile astăzi.

Weekendul acesta, în cadrul Festivalului Dilema veche de la Alba Iulia, nouă scriitori din trei generaţii vor citi poezie şi proză scurtă, în două sesiuni de lecturi publice: Lavinia Branişte, Mircea Cărtărescu, Svetlana Cârstean, Teodor Dună, Radu Mareş, Dmitri Miticov, Ioana Nicolaie, Adina Popescu şi Alex Tocilescu.

Într-adevăr, apărută la patru ani de la precedentul volum de poezie (Aerobiciclete, Brumar, 2010), această carte, intitulată pe cît de simplu, pe atît de orgolios Cartea dragostei, ţi-e mai uşor să o descrii, decît să-i înţelegi mecanismul cu totul şi cu totul impresionant

Poetul construieşte un dialog complex cu studenţii: pune întrebări, cere opinii, ţine discursuri, monologhează, devenind astfel un intermediar între studenţi şi poeţi, oferind în acelaşi timp mai multe paliere de acces spre poezie şi diversele ei formule, dar constituindu-se şi într-o subtilă meditaţie asupra naturii şi condiţiei poeziei.

Universul tematic al prozei scurte scrise de acest Cehov al Canadei, cum a fost supranumită, se dovedeşte a fi extrem de omogen. Povestirile sînt plasate cu precădere în anii ’60-’70, deşi felul în care Alice Munro îşi narează poveştile şi felul în care reuşeşte să surprindă destinul personajelor.

În povestirea „Adevărul despre expediţia Starky“, Liviu Radu ne oferă relatarea unui fotograf pus de autorităţi să descrie o descindere jurnalistică într-o zonă de conflict din Africa, expediţie terminată tragic, cu pierderea cîtorva jurnalişti.

James Joyce era un tînăr de 22 de ani cînd a scris prima povestire a acestui volum. Cum am menţionat şi cu altă ocazie, primele proze au apărut în Irish Homestead, publicaţia unei organizaţii agricole, la îndemnul unui redactor impresionat deopotrivă de talentul şi de sărăcia tînărului Joyce.

Conform propriei prezentări, Iuliana Alexa este literat prin educaţie, jurnalist din pasiune şi redactor-şef al revistei Psychologies – o revistă în care mereu găseşti lucruri inteligente de citit şi într-un limbaj accesibil. Dovadă şi acest volum care adună nu mai puţin de 35 de interviuri, iniţial publicate în revistă.

Volumul de proză scurtă al premiatului regizor Dan Alexe este cea mai proastă carte de ficţiune, publicată de o editură de prestigiu, pe care am citit-o de la orice titlu al Doinei Ruşti încoace.

A fost nevoie să se-mplinească 70 de ani de la moartea lui Joyce şi opera lui să intre în domeniul public pentru a putea citi din nou cărţile irlandezului în limba română.

Destinul a făcut ca această a cincea carte de poezie a lui Andrei Bodiu să apară postum. Citite acum şi astfel, multe poeme par că au un aer premonitoriu. Versul cu care se încheie chiar primul poem al cărţii devine şi un fel de laitmotiv metaforic pentru felul în care Andrei Bodiu percepe şi descrie lumea.

Scriitorul Radu Mareş a publicat, aproape în egală măsură, şi romane, şi volume de proză scurtă, situaţie rar întîlnită la scriitorii români contemporani. În excelenta sa cronică din România literară, Marius Miheţ porneşte chiar de la premisa că cele patru povestiri ale acestui volum ar fi putut alcătui un roman.

Autobiografiile starurilor pop-rock traduse la noi în ultimul deceniu pot fi numărate pe degete, aşa că orice apariţie de gen mi se pare un mic eveniment.

Săptămîna trecută s-au împlinit 52 de ani de la publicarea Portocalei mecanice.

Cele 11 povestiri sînt inegale, unele n-au scăpat cu totul de acele neglijenţe stilistice care mă iritaseră în precedenta carte, dar oferă, fără îndoială, multe lucruri bune de citit, şi cei foarte puţini recenzenţi de pînă acum ai cărţii au avut dreptate să se arate entuziaşti.

Aţi trăit cumva pe vremea comunismului? Dacă da, atunci cu siguranţă aveţi o poveste, o întîmplare legată de o carte, un film, o melodie, un disc de vinil, o preferinţă, în fine, orice fel de bun cultural sau pasiune, una care merită povestită... Poate aţi fost un cititor împătimit şi aţi stat la coadă pentru cărţi?

Morris „Mickey“ Sabbath este un fost păpuşar sexagenar, suferind de osteoartrită progresivă, care s-a bucurat de o relativă faimă în mediile artistice undergound din anii ’50, dar care, în urma unui scandal sexual petrecut în mediul universitar, s-a văzut nevoit să-şi încheie cariera prematur şi deloc onorabil.

Dincolo de situaţiile şi întîmplările relatate cu multă înţelegere pentru dramele celor nerealizaţi în viaţă sau nefericiţi în dragoste, e multă ironie în felul în care Kurt Vonnegut prezintă zbaterea umană, marile aspiraţii ale unor destine prea mărunte, micile eforturi ale celor confruntaţi cu limitele propriei condiţii.