Carte

Cred că e important să fii singur, să citești, să eviți grupurile, să te izolezi și să nu suferi foarte tare din asta, să scrii și să arunci, să scrii și să rescrii, să pui deoparte. În cele din urmă, să scrii și să publici. Să fii singur, din nou. Să ai un prieten. Dacă a mai rămas vreunul.

Faptul e cunoscut: un individ cu simpatii legionare s-a filmat arzînd o carte de Mircea Cărtărescu în semn de protest faţă de faptul că scriitorul a cîntat refrenul „Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici“ în videoclipul „Despre smerenie“ al trupei Taxi.

Zilele astea se împlinesc cinci ani de la moartea lui Alex. Leo Şerban (1959-2011).

Sacrificiul şi durerea, dragostea şi moartea sînt, astfel, modelele simbolice ale ţesăturii scrisului Zeruyei Shalev.

Radiografie a cuplului în timp, odisee culturală a familiei aflate în criză, elegie a diferențelor dintre copii și părinți, romanul lui David Nicholls (tradus foarte bine, apropo) pendulează între dramă și comedie cu o ușurătate care nu poate fi decît încurajatoare.

Despre ce vorbim cînd vorbim despre piaţa de carte românească? „Avem librării de mall, care, cu unele excepții, vînd noutăți și trimit cărțile retur editurii după 4-5 luni de la apariție, ori vînd tricouri, băuturi, ceramică sau mai știu eu ce altceva – solicitînd editorilor rabaturi care depășesc orice închipuire.“

O carte atît de tragică, deopotrivă filozofică şi poetică (cea mai neagră poezie imaginabilă), politică (în cea mai scandaloasă formă a ei), dar mai ales umană, copleşitor de umană în fiecare cuvînt.

Elisabeta Lăsconi a fost cea mai originală cronicăreasă de carte de la noi!

Experimentul MAMATATA este o carte spectaculoasă literar şi utilă părinţilor interesaţi să-şi crească copiii cu o imaginaţie sănătoasă, cu interes şi cu dragoste pentru cuvinte.

Împreună cu Radu Vancu am (re)citit, vreme de cîteva luni, cîteva sute de volume de poezie. În ceea ce mă priveşte, am avut cîteva mici-mari revelaţii.

Ca şi în celelalte cărţi ale sale, Călin Torsan face literatură din nimic.

Solenoidul devine agentul evadării într-o altă dimensiune. Tehnic vorbind, solenoidul este un producător de cîmp electromagnetic care modifică proprietățile spațiului din jur şi, implicit, percepția umană. Casa protagonistului este construită pe un solenoid care modifică cîmpul gravitaţional.

Aceasta este obsesia protagonistului şi ideea întregii cărţi: ieşirea din corp şi din lume.

Privind retrospectiv, multe din cărţile lui Mircea Cărtărescu au părut, la vremea lor, „capete de operă“, încununări de nedepăşit.

Eminescu este şi o construcţie, „într-un fel necesară, izvorîtă din complexele culturii româneşti“.

Mă limitez doar la a‑mi afirma, pe de o parte, plăcerea cu care îi ascult pe aceşti scriitori citindu-şi singuri prozele şi, pe de altă parte, speranţa că astfel de CD-uri vor cîştiga tot mai mulţi fani.

2015 a fost şi anul unei amuzante tentative de bestseller românesc de gen: Biblia pierdută de Igor Bergler (RAO), carte însă depăşită la vînzări de Solenoidul cărtărescian, roman nu doar perfect anticomercial, dar şi mai voluminos, şi mai scump ca preţ.

Şapte personaje/gesturi care compun mica istorie a ruşinii umane de la noi, toate documentate de Radu Paraschivescu în amănunt, cu un efort demn, în alte vremuri, de cauze mai bune.

Mă dau în vînt după cărţile-interviu cu scriitori, mai ales cînd acestea au în spate o poveste. Am scris aici relativ recent despre cele apărute la Casa de Pariuri Literare cu Ioan Es. Pop şi Octavian Soviany, revin acum cu alte două. Livius Ciocârlie a împlinit în această toamnă 80 de ani, Nora Iuga va împlini în curînd 85 de ani.

Nu cred că există cineva căruia să‑i placă literatura şi să nu fi citit cel puţin o traducere semnată de Antoaneta Ralian!

Jurnal de sertar „asistat“ peste ani, Sesiunea de toamnă oferă, dincolo de privirea inedită asupra a ceea ce însemna să fii un tînăr intelectual în anii ’70 comunişti, cu reţinerile, temerile şi frustrările de rigoare, şi nenumărate note de subsol la una dintre cele mai originale şi integre opere critice de la noi.

Scenariul politic al viitorului imediat imaginat de Houellebecq – o Franţă condusă de Frăţia Musulmană – era de natură să le dea francezilor ceva frisoane, dar manifestările reale ale istoriei recente n-au făcut decît să arate inadecvarea stilistică a imaginarului literar la realitatea violentă şi sîngeroasă.

În tot acest timp, în care am ieşit seară de seară în Piaţa Universităţii strigînd „Corupţia ucide!“, m-am gîndit că, din păcate, nici în cultură lucrurile nu sînt curate, corecte şi transparente. Avem şi noi, cei care ne ocupăm cu literatura şi artele, faliţii noştri, care se bucură de o imunitate/longevitate institu­ţio­nală nejustificată.

Dacă în această toamnă aţi locuit pe altă planetă poetică decît Bucureştiul, aflaţi că este vorba de un lung poem colectiv dedicat acestui oraş, un poem de 840 de versuri scris în mai puţin de două luni de 40 de poeţi şi poete de toate vîrstele (mezina este născută în 1996, senioara în 1931).

Încep o carte. Cititul ei mă bucură mult, apoi vine un moment cînd simt că am citit suficient. Nu e ca şi cum nu mă mai bucur citind-o. Nu sînt plictisit. Nici măcar nu mi se pare o carte prea lungă. Pur şi simplu nu-mi mai doresc să mă bucur de ea. Pot spune apoi că am citit-o? O pot recomanda şi altora ca pe o carte reuşită?

Constantin Abăluţă a scris dintotdeauna mult – încă de la debutul din 1964 –; numai în ultimii doi ani a publicat patru cărţi: volumul de versuri şi de notaţii diaristice Tot atît de liber (2013) şi romanul-graffiti Femei răspîntii imprevizibile (2015), plus cele două cărţi de poezie despre care va fi vorba în cele ce urmează.

„Cînd am primit Premiul Pulitzer, cei de la The Globe mi-au luat un interviu şi m-au întrebat: „Ce vreţi să se întîmple cu cariera dvs. de-acum încolo?“, iar eu am zis: „Păi, sper că poemele mele vor fi citite de mai mulţi oameni.“

De multă vreme n-am mai citit o carte de poezie (şi subliniez carte în această epocă a plachetelor şi placheţelelor de versuri) atît de intensă şi de solidă, coerentă şi omogenă de la primul pînă la ultimul vers, care-ţi lasă în urma lecturii o anume greutate în suflet!

Singurul lucru prin care intervievatorul poate să surprindă ce face cu adevărat un romancier este să-l determine să vorbească, să povestească, să gîndească cu voce tare. Interviurile de faţă nu sînt gîndite ca portrete de viaţă definitive, ci mai degrabă ca scene întrezărite printr-o fereastră în mişcare.

Departe de a fi un roman misogin care proclamă că femeile ar trebui să moară, Viaţa mea de bărbat atacă tocmai prejudecata inviolabilităţii masculine: şi bărbaţii pot dezvolta dependenţe maladive faţă de femei, şi bărbaţii pot fi lipsiţi de apărare în faţa minciunilor femeii, şi bărbaţii sînt vulnerabili în mariaje disfuncţionale, victime ale divorţurilor, pacienţi ai psihologilor.

Anul 2015 este Anul Internaţional al Luminii. Am putut constata prin reacţie proprie cum se construiesc miturile, cum poţi ajunge să crezi, miraculos, în ceva de mintea ta scornit, de vorba ta numit. Un fel de efect bumerang al rostirii potrivite. Închipui o poveste explicativă şi o crezi, o vreme.

Cunosc prea puţini oameni care să se fi dedicat poeziei române contemporane cu pasiunea cu care a făcut-o un cristian în ultimii cincisprezece ani. A făcut biblioteci de poezie, a scos ediţii underground şi reviste, i-a intervievat, i-a filmat şi le-a făcut bloguri scriitorilor, în cele din urmă i-a şi publicat la Casa de pariuri literare, editură în jurul căreia organizează un mic festival cu lecturi şi vînzare de carte.

Viaţa lui Jack London chiar a fost un roman de aventuri. Crescut doar de mamă, care a încercat la un moment dat să se sinucidă, şi-a luat destinul în mîini încă din adolescenţă, cînd a plecat în lume. Autodidact, deşi a urmat o scurtă vreme studii universitare, Jack London a avut o adolescenţă de aventurier

Peste tot în lume (auto)biografiile sînt un gen predestinat succesului comercial, doar la noi, pînă acum cîţiva ani, acest gen de cărţi nu însemna absolut nimic. Este meritul Editurii Victoria Books că a inaugurat pe piaţa românească acest gen de consum superior printr-o serie de (auto)biografii ale celebrităţilor.

E vorba de haoticii ani ’90, o perioadă pe care Cristian Teodorescu a mai explorat-o în volumul Povestiri din lumea nouă (RAO, 1996), unde mediul pestriţ şi tipologia personajelor sînt în pas cu tranziţia din postcomunism: bişniţari şi mici afacerişti, şomeri şi parveniţi, emigranţi şi foşti nomenclaturişti.

Cele 41 de povestiri adunate aici, prin tematica lor variată, dau măsura vieţii întrucîtva spectaculoase pe care a dus-o Muriel Spark. O vreme a locuit în Africa Centrală, mai exact în Rhodesia/Zimbabwe, unde s-a mutat cu un soţ violent şi unde a şi născut un copil, părăsindu-i pe amîndoi după doar cinci ani pentru a se întoarce singură în Anglia.

Supranumit „un Kafka portughez“, Gonçalo M. Tavares face însă figura unui ficţionar pursînge, în siajul livresc-filozofic al lui Borges..

Îmi plac eseurile pe înţelesul tuturor ale lui Alain de Botton. O carte inteligentă, plină de referinţe culturale, scrisă deseori cu un touch poetic şi care, cel mai important, îţi face poftă să călătoreşti şi să gîndeşti cum trebuie. Căci, aşa cum ne învaţă Alain de Botton aici, „călătoriile sînt moaştele reflecţiei“.

Scriam săptămîna trecută despre Raymond Carver şi mă întorc acum la el pentru că este cel care l-a convins pe Tobias Wolff să scrie proză scurtă.

Îl admir enorm pe Carver nu doar pentru încrederea şi felul în care s-a dedicat genului scurt (în afara celor patru volume de povestiri a mai scris şi vreo şapte cărţi de poezie), dar şi datorită parcursului său literar care stă cu totul împotriva modelului românesc.

Un antidot oferă eseurile reunite de Christian Ferencz-Flatz în noua lui carte, Incursiuni fenomenologice în noul film românesc. De pildă, în cadrul unei analize a actoriei lui Puiu din Aurora, Ferencz-Flatz face un inventar lucid al celor mai importante (istoric) moduri de a înţelege actoria cinematografică.

Poetul Radu Vancu se întoarce, o dată în plus, la sinuciderea tatălui său precum făptaşul la locul crimei.

Ca să încep cu o etichetă, aş spune că Adriana Bittel este Doamna prozei scurte româneşti. A debutat în 1980 cu un volum de povestiri, iar pînă la sfîrşitul deceniului a mai publicat încă două cărţi de proză scurtă şi un mic roman, Fototeca. Temă cu variaţiuni – şi acesta reeditat acum la Humanitas.

„Punctul cel mai vulnerabil al pieţei de carte din România: librăriile, care sînt canalele de distribuire a cărţii. Dacă înainte de criză existau peste 500 de librării, acum sîntem la jumătate, iar cînd spun că avem 250 de librării sînt optimistă şi privesc partea plină a paharului, pentru că, de fapt, dacă am lua fiecare librărie în parte, vom vedea că din aceste 250 nu sînt mai mult de 100 cu adevărat librării."

Am constatat şi cu altă ocazie lipsa apetenţei pentru eseu a scriitorilor români. Din păcate, nu avem mari cărţi despre literatură venite de la cei care scriu literatură. Prozatorii români nu scriu şi despre arta prozei sau despre cărţile altor prozatori, clasici sau colegi de generaţie, care i-au entuziasmat sau i-au marcat.

Cîştigător al concursului de debut de anul trecut al Editurii Cartea Românească, volumul Noaptea de gardă este, în opinia mea, primul debut poetic semnificativ al acestui an.

„De obicei stau aproape toată ziua în casă. Nu mă plictisesc şi nu mă neliniştesc în singurătate.“

Lucian Boia arată cum, de-a lungul a numai o sută şi ceva de pagini, România Mare, apoi România comunistă şi cea postcomunistă s-au tranformat fundamental în sensul pierderii/înlăturării/diluării diversităţii etnice şi culturale pînă la a ajunge o ţară mai românească decît oricînd, o ţară omogenă etnic.

Vremuri nefaste pentru onoarea cărţii şi a literaturii de specialitate! În aceşti ani de guvernare Ponta, prim-ministrul plagiator dovedit, în care o adevărată promoţie de condamnaţi s-au apucat, chipurile, de cercetare ştiinţifică prin puşcării, literatura de specialitate şi-a cam pierdut prestigiul public.

Deşi sînt încă nişte ciudăţenii la noi şi mulţi nu ştiu despre ce e vorba, cursurile de creative writing (CW) sînt privite cu scepticism sau chiar cu mefienţă, ca ceva care va distruge într-o zi literatura. În ultimii ani s-au tradus şi la noi cîteva manuale/ghiduri de CW, dar nu toate sînt inspirate sau de folos.